ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Alexandr Soljenițîn definea secolul XX, cel mai sângeros din istorie, cu aceste cuvinte: „Oamenii au uitat de Dumnezeu”.

Atrocitățile acestui secol, potrivit marelui scriitor, sunt consecința monstruoasă a decăderii conștiinței umane, a faptului că omul și-a renegat însușirile ce îi dau valoarea de persoană creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, astfel, s-a renegat pe sine. Omul autonom s-a întors împotriva lui Dumnezeu, a devenit un „creator” în sens distructiv, un anticreator („Fără de Mine nu puteți face nimic!”, Ioan, 15, 5).

„măsura tuturor lucrurilor” a stat idealul luciferic al „omului-dumnezeu” (după cunoscuta expresie a lui Dostoievski).Umanismul pe care l-a creat mintea sa trufașă și total autonomă a sfârșit în antiumanism, cum explică, foarte lămuritor, Nicolai Berdiaev în cărțile sale. Omul anticreator a reușit să înalțe construcția „măreață” a umanismului ateu și materialist, etalându-i cu mândrie fațada amăgitoare, constituită din „nobilele” idealuri umaniste: „libertatea, egalitatea, fraternitatea”, „raționalismul”, „progresismul”. Însă la baza acestei construcții care l-a pus pe om în locul lui Dumnezeu și în cadrul căreia omul s-a autoproclamat drept

Filosoful Henri de Lubac a descris astfel evoluția umanismului utopic, care a aspirat să creeze o lume fără Dumnezeu: „umanismul exclusiv este un umanism inuman”. În acest mod, omul anticreator, deși a dorit să se înalțe pe sine, s-a distrus pe sine și, în locul acelei societăți minunate, „emancipate” („eliberate” prin „uciderea” lui Dumnezeu) promise, a lăsat în urma sa ruine.

O societate „construită pe iluzie”

Însă mania plăsmuirii de „paradisuri terestre” utopice – produse al unor inginerii menite să redefinească în mod mutilant realitatea, omul și lumea – s-a perpetuat și a pus din nou stăpânire asupra minților „luminate” (dar separate deplin de căldura conștiinței și a inimii) ale celor care au iluzia că pot controla total omul, viața, Creația, fiind obsedați de setea lor de putere.

Setea lor de putere vine, de fapt, dintr-o stare de boală, fiindcă societatea pe care doresc ei să o construiască și regulile pe care vor să le impună au la bază gândirea delirantă/ blocată în iluzie, așa cum se explică în prezentarea video „Psihoza în masă - Cum ajunge o întreagă populație să fie bolnavă mintal”, creată de After Skool și Academia de idei (Academy of Ideas), unde se subliniază că „totalitarismul este o societate construită pe iluzie”.

Aceștia sunt captivați cu ușurință „de iluziile care le sporesc puterea. Și nici o amăgire nu este mai mare decât aceea de a crede că pot și că trebuie – în fond, că sunt îndrituiți – să-i controleze și să-i domine pe toți ceilalți”. „Indiferent dacă mentalitatea totalitară ia forma comunismului, fascismului sau tehnocrației, o elită conducătoare care s-a lăsat ademenită de propriile iluzii de putere se angajează apoi în îndoctrinarea maselor în spiritul propriei lor viziuni pervertite. Tot ce este necesar pentru a realiza această reorganizare a societății este manipularea sentimentelor colective”, se spune în acest video.

Cei care acceptă acest control totalitar, de regulă, cad în amăgirea de a crede că o elită ahtiată de putere, blocată în această iluzie, va putea conduce o societate aflată în stare de boală (psihoza în masă, de care suferă o societate sedusă de eroare, obsedată de a se hrăni cu iluzii – după cum descria acest fenomen Gustave Le Bon) într-o altă direcție decât suferința generalizată, deznădejdea și ruina economică.

Marea dragoste și jertfă a Dumnezeului Întrupat”

Însă cei care au o imunitate sufletească și mentală (dată de credință și de relația vie cu Dumnezeu) la aceste iluzii în care alunecă o lume masificată, știu că realitatea, Adevărul și viața ca dar de la Dumnezeu sunt mai puternice decât toate aceste iluzii, oricât ar părea de acaparatoare și distructivă puterea acestora din urmă.

În ciuda tuturor dezastrelor – cauzate tocmai de alunecarea omului în înșelare, în boală sufletească și în iluzie –, care au traumatizat omenirea, Dumnezeu nu a vrut să piardă această lume, iar singura putere care a mentinut-o a fost iubirea lui Dumnezeu și credința – însemnând răspunsul nostru la iubirea Lui. Cum scria Ernest Bernea în meditațiile sale, „E multă frumusețe în lume, dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face rău e atât de puternică, încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste și jertfa Dumnezeului Întrupat”.

Cei însetați de putere și posedați de gândirea delirantă (de obsesia utopiilor) au căutat să distrugă frumusețea din om și din lume – care este o pecete a iubirii lui Dumnezeu. Însă nu au reușit. Au încercat să transforme lumea într-un iad, însă, chiar și în cel mai cumplit infern – în pușcăriile comuniste, în lagăre etc. - sfințenia a rodit și a transfigurat suferința în scară spre cer.

În acest mod, ura, dezbinarea, dorința de răzbunare, împietrirea inimii (născute ca reacție la abuzul cumplit asupra a ceea ce este frumos în om și în lume) au fost schimbate în iubire, în iertare și compasiune, prin puterea credinței – forță transfiguratoare, restauratoare și integratoare. Întruparea lui Dumnezeu în istorie și Învierea au fost cele mai tăgăduite evenimente din istorie, cele mai detestate de acești visători obsedați de inventarea și edificarea cu forța a unor „paradisuri terestre” anticreștine și antiumane.

Dar „Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”, spunea Petre Țuțea. Distrugerea omului nu a putut fi împiedicată decât prin Întruparea și Învierea Domnului, prin care se restaurează Creația, prin care omenirea traumatizată își află vindecare, iar omul este restabilit în demnitatea sa de chip al lui Dumnezeu, tinzând către asemănare și desăvârșire, la care este chemat, fiindcă „Dumnezeu a pus în inima omului veșnicia” (Ecclesiastul, 3:11). Omul anticreator a refuzat sensul mântuitor al Întrupării lui Dumnezeu – prin care este depășită definitiv separația dintre Dumnezeu și om –, încercând să facă din lume propria sa creație, o „creație” deformată a minții sale autonome.

Așa cum Dumnezeu a făurit Creația sa din și prin iubire, tot prin iubire a și restaurat-o („Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”, Ioan 3:16). Însă cei care Îi sunt potrivnici sunt și dușmanii Creației Sale și caută să subjuge lumea prin frică. Părintele Elpidie Vaianakis spunea că opusul iubirii este frica. Lipsa iubirii este, de fapt, cauza tuturor traumelor omenirii, când „supraomul” – cu toate avatarurile sub care s-a manifestat de-a lungul istoriei acest om însetat de putere și obsedat de control – a căutat să făurească o altfel de lume prin manevrarea emoțiilor și a fricii, prin manipulare, prin impunerea unui „bine” iluzoriu, despărțit însă de iubire și de libertate. Un „bine” în afara lui Dumnezeu și a Adevărului.

O lume traumatizată este o lume care s-a „construit” pe lipsa iubirii – de dragul unui promis „rai pe pământ”, acestei lumi i s-au cerut „sacrificii”: sacrificarea libertății, a credinței, a demnității umane, a încrederii unii în ceilalți, a gândirii libere și a spiritului, a înseși umanității noastre.

Religia progresismului, triumful mașinii în detrimentul omului, homo oeconomicus, omul masificat, omul ca instrument, ca piesă interșanjabilă, omul abstract, fără credință, fără țară, fără rădăcini, omul cu identități multiple și cu sex incert, omul nihilist, dar care se poate „reinventa” și reconstrui la nesfârșit, omul-cyborg, omul-mașină – toate acestea sunt roadele unei „creații” izvorâte din energia distructivă și nihilistă a „supraomului”. E o lume traumatizată, care și-a anihilat sau reprimat însușirile ce o ridică la vrednicia împărătească de Creație a lui Dumnezeu, creație izvorâtă din iubire. Este o lume coborâtă la un nivel al înjosirii de sine.

Viziunea utopică a anticreatorilor a fost mereu una reducționistă, anti-umană, bazată pe darwinism și materialism, cum este și cea a globaliștilor. Pentru ei, omul nu are valoare, nu are chip, este doar un instrument, o cifră, un număr statistic, un individ din masă, o piesă care poate fi înlăturată sau distrusă oricând. Lor le lipsește înțelegerea profundă a menirii omului și a scopului existenței sale în lume.

Însă atunci când omul este văzut drept chip al lui Dumnezeu, ca taină, perspectiva se schimbă radical. Omul a fost creat din iubire ca să admire și să se bucure de Creația lui Dumnezeu și să fie în comuniune cu El și cu semenii lui și pentru a participa, în veșnicie, la iubirea lui Dumnezeu. Creștinismul împiedică înrobirea politică și prezervă valoarea omului („numai în creștinism se relevează și se păstrează chipul omului”, sublinia N. Berdiaev), adevărata sa umanitate, fiindcă omul-chipal lui Dumnezeu are, în mod intrinsec, demnitate și libertate.

Omul încătușat în patimi a alunecat în iluzia de a crede că va fi „liber” dacă se va separa tocmai de Adevărul care eliberează și dă viață. Însă „libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput” (Petre Țuțea). Omul care s-a înstrăinat de Dumnezeu devine cu ușurință subjugat – sufletește, mental și fizic – unei ordini totalitare. Cum spunea Sfântul Nicolae Velimirovici,„robia exterioară a unui popor este simbolul înrobirii lui duhovnicești premergătoare”.

Numai când înțelegem viața și lumea în sensul lor adevărat – ca daruri de la Dumnezeu –, rămânem cu adevărat liberi, fiindcă obsesia de a le poseda, controla sau modifica după bunul nostru plac nu ne mai poate domina. Cu cât cădem mai mult în înșelarea de a crede că putem avea lumea și viața cu totul în propriile mâini, cu atât suntem mai puțin liberi și mai dominați de angoasă și frică.

Noi, cei care ne-am păstrat imunitatea naturală dată de calitatea noastră de chip al lui Dumnezeu, astfel încât refuzăm ca, din frică, să ne „injectăm” cu tot felul de iluzii distructive, trebuie să ajutăm această lume traumatizată. Dacă lipsa iubirii este cauza bolii sale, trebuie să aducem cât mai mult în lume duhul iubirii care vine din credință.

Să îi avem mereu drept model pe cei care, în cel mai teribil infern al acestei lumi traumatizate, au cultivat în ei și mai intens nădejdea și credința. „Ce înseamnă credința? încredere în Domnul, deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative. (…) De-aia suntem nobili, ca să avem încredere” - scria Steinhardt în „Jurnalul fericirii”. Astfel, temnița a fost transformată în biserică și au existat chiar torționari care s-au pocăit și și-au cerut iertare de la cei pe care i-au torturat.

Frica este emanată de răul ce a contaminat lumea. Cu cât trăim mai mult în frică, cu atât crește posibilitatea de a se materializa lucrul de care ne temem, fiindcă scad credința și puterea noastră interioară. Autenticul în care noi trăim ca oameni vii purtând chipul lui Dumnezeu, ca taine ireductibile și intraductibile, nu înseamnă irealitatea, iluzia în care ei vor să ne momească, una dintre cele mai puternice iluzii fiind povestea pe care vor să o credem din frica. Atunci când credem cu adevărat în Dumnezeu, ieșim de pe tărâmul fricii și din iluzie, intrăm într-o stare de autentic, ne recăpătăm însușirile de oameni nobili, cum spunea Steinhardt. Și Sfântul Paisie Aghioritul spunea că frica este lipsa credinței în Dumnezeu.

Chiar dacă realitatea (sau mai bine zis irealitatea – condiția denaturată, nefirească în care a fost adusă omenirea prin inginerii ideologice și psihologice, prin crize create artificial etc.) pare să contrazică puternic ideea de normalitate pe care o întrupează cei care înțeleg viața și Creația ca daruri de la Dumnezeu, slujirea omului ca „preot al universului” (după expresia Părintelui Dumitru Stăniloae, în „Liturghia cosmică”) este cea care menține lumea în sensul și menirea ce i-au fost date de Dumnezeu. Credința înseamnă a crede că realitatea poate fi transfigurată (si readusă la normalitatea ei de Creație a lui Dumnezeu) și că și cel mai mare păcătos se poate întoarce și se poate mântui.

Starea normală a lumii este cea rezultată din punerea ei în slujba lui Dumnezeu și a binelui, cum arată Părintele Stăniloae, și doar în acest mod, neizolând lumea de Dumnezeu, se poate menține comuniunea întru iubire cu semenii, ce rămân în demnitatea lor de persoane. Înțelegând că „cel care decide criteriul normalității devine stăpânul vremii” (Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Îndemn la normalitate), nu mai putem lăsa ca starea normală a lumii sa fie confundată cu starea traumatizată a ei. Starea traumatizată a lumii înseamnă anormal, denaturare, permeabilitatea la iluzie și manipulare, trăirea în frică și minciună. Or, o lume adusă într-o stare de boală, de dezechilibru, are nevoie să își recapete criteriile sănătoase în funcție de care să înțeleagă normalitatea, criterii care i-au fost mistificate. Se va întâmpla asta atunci când își va aminti că „normalitatea este definită și dată deja de Cel care a făcut și lumea, și omul, și vremea” (ibidem).

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews