ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam și în familia creștină. Ar condamna păcatul de moarte al homosexualității și așa-zisele „căsătorii” homosexuale, pe cale să fie legiferate și în România. Ar demasca trădătorii de neam, care își spun „patrioți”. Ar jeli milioanele de copii uciși prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră țară, sfâșiată și jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el știa să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării.

Eminescu, Apărătorul Ortodoxiei 

În ziua de 15(16) iunie 1889, pleca dintre noi Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puțin români. Și-a închiat viața slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertății și unității naționale.

S-a spus despre el că a fost ultranaționalist, xenofob, reacționar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic și afemeiat. El se aștepta la această formă de „recunoștință” a posterității, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I: „…vor căta vieții tale/ Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Știa ce va urma, ce soartă îl așteaptă. Dar nu a depus armele. În consecință, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naționaliști, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantități enorme de mercur și unde a fost „tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leșin. De ce?

Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva dușmanilor țării, pentru că demasca în articolele sale corupția politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizații independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire și promovare a spiritului românesc și de refacere a Daciei mari.

„Cine combate Ortodoxia numai român nu e…”

Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost și un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpățânează încă să-l considere ateu.

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea printre poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

Cât privește așa-zisa apartenență a lui Eminescu la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare și mai actuale ca niciodată:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)

Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam și în familia creștină. Ar condamna păcatul de moarte al homosexualității și așa-zisele „căsătorii” homosexuale, pe cale să fie legiferate și în România. Ar demasca trădătorii de neam, care își spun „patrioți”.

Ar jeli milioanele de copii uciși prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră țară, sfâșiată și jefuită la drumul mare.

Ar striga, cum numai el știa să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării. Că se vor întoarce la credință, că vor umple iar bisericile, că se vor întoarce din „neagra străinătate” și se vor lupta pentru țara lor, aflată în momente de grea cumpănă.

Ar plânge pentru tineretul rupt de istorie și de trecut, ancorat în valori străine nouă, abrutizat prin tehnicile moderne de corupere în masă.

Ar privi, cu lacrimi în ochi, spre satul românesc – o umbră din ce-a fost cândva. Ar căuta peste tot și n-ar mai găsi decât pe ici, pe colo părinți și bunici care să lase generațiilor tinere comori neprețuite: datini, obiceiuri, cântece și doine, balade populare, toată zestrea inestimabilă a românilor de altădată.

Ar găsi un neam parcă pustiit, fără memorie, aproape lipsit de suflare. Un neam pe care avem cu toții datoria să-l readucem la viață. Măcar noi, cei ce-l iubim și cinstim pe Eminescu.

„Înaintea negrei străinătăți care împânzește țara cad codrii noștri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreșterea populației îndeplinește apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.” (Mihai Eminescu) 

Vi se pare cumva acest tablou al decadenței cunoscut?

Doxologia