ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Tita avea o înjurătură numai a lui: „Fi-ți-ar cheagul al dracului!”.

Când vreunul mai tânăr, printre care mă număram și eu, făcea un lucru prost, i-o trântea; „Bă, studentule, fi-ți-ar cheagul al dracului!”.

L-am întrebat odată de ce ne spune „studenți” la toți proștii. „E, că aveți brânză bună în burduf de câine!”, m-a lămurit.

Cred că a fost cel mai fericit moment din viața lui când am intrat la facultate... Eram primul din neam...

Mai fusese unchiul Virgil, dar, din câte știu, își completase cumva studiile de la Școala de ofițeri de intendență.

Tita citea oricând avea ceva timp și tot ce-i cădea în mână, deși avea la bază patru clase primare, pe care le completase, la fără frecvență, până la opt, când a fost a doua oară președinte de CAP în prima parte a deceniului al optulea.

Cred că trecusem de șase ani ani, când la prânz venea acasă cu șareta de președinte la care era înhămat Cezar, un armăsar alb de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Și Cezar mă iubea, că nu dădea cu mine de pământ când Tita mă punea călare pe el... Nu accepta pe altcineva pe spinarea lui...

De multe ori, Tita nu scăpa de mine, care eram înnebunit să mă ia la sediul CAP-ului, unde eram fascinat de Gazeta de Perete „Ariciul”, de pomii din curte, de vacile și caii din grajduri și de saivanele de peste baltă, unde se făcea cea mai bună brânză de oaie din viața mea care a plecat pe 60 de ani.

Nu-mi aduc aminte exact ce poet local, care n-a avut parte de Bookfest, făcuse o poezie lungă, pe care o recitam când eram mic, dar nici pe ea nu mi-o mai amintesc, despre cum Tita conducea CAP-ul, dar sigur începea așa: „Și este unul Oane / Ce dă gură la saivane...”.  Aș paria că erau versurile ale lui Fide, care mânca 40 de ouă roșii în ziua de Paști,  dar nu pun mâna în foc.

Gazeta „Ariciul”, zidită din cărămidă la intrarea în sediul CAP dinspre curte, că aia de la drum era mereu închisă, ca la toate casele din Vădastra copilăriei mele, avea chiar un arici pictat în ulei. Într-o parte erau membrii cooperarori funtași, iar în cealaltă cei care nu-și făceau „zilele-muncă” obligatorii, dar mustrați așa ușor, cu delicatețe, în versuri pe care nu mi le mai amintesc, deși le memorasem atunci și mi le recitam singur... Poate o să-mi revină în minte până mă chemă Domnul la el... Vădastra deja mă cheamă. E în sufletul meu!

Mai încolo, la vreo 50 de metri de „Ariciul”, era WC-ul turcesc, construit din PFL și văruit ca la carte. La „bărbați”, un membru cooperator cu talent poetic, dar nemulțumit de ce i-a adus cooperativizarea, scrijelise cu un cui pe var:

„Voi ce pe vine vă așezați / Și alene vă căcați / Nu uitați că vine iarna / Și n-aveți ce să mâncați”.

Poetului i-am dat dreptate, că Tita, cu tot păcatul lui că pusese umărul la înființarea CAP-ului, era de o cinste dusă la extrem. Or, cine nu fura de la CAP, adică de pe pământurile lui de drept, iarna cam făcea foamea... Era o problemă nu doar cu ce băgai în gură, dar și cu ce băgai în sobă...

La CAP mai aveam o iubire, pe Suru, un alt armăsar imens, care, după cum îi spunea numele, era sur și mă iubea și el. Muream să-i pup pe bot, pe Cezar și pe Suru, după ce Tita mă trimitea să-i duc să pască lucerna din jurul sediului CAP.

Sunt convins să Cezar și Suru aveau ce mânca în ieslele lor, dar Tita îmi făcea o bucurie. Am fost viața lui, asta e una dintre puținele certitudini din viața mea!

(Va urma)