Au fost amândoi torturați sălbatic, dar nu s-au făcut de rușine pe ei și neamul lor pentru că a fi român era, pentru amândoi, o meserie.

Nu voi uita umorul cu care Marcel Petrișor povestea scene terifiante din Jilava, fiind la fața locului, într-un public destul de eterogen (de la liceeni, la foști camarazi din celule) care îl privea siderat, dar care izbucnea în râs când istorioara, povestită cu acea seriozitate ardelenească bine jucată, devenea irezistibilă. 

Amândurora apropiații le spuneau „Dom' Profesor”. Țuțea peripatetiza socratic în plimbările cu apropiații, Marcel Petrișor chiar a profesat în câteva licee importante din București ca profesor de franceză.

Uitați-vă la acest dialog fascinant al privirilor care poate naște o întreagă hermeneutică a universului prieteniei! Această imagine m-a cucerit instantaneu, de când am văzut-o prima dată pe peretele casei lui M. Petrișor. 

Altceva este însă cu totul incredibil: fotografia a fost făcută de un  securist care avea ca sarcină urmărirea permanentă a celor doi „reacționari”. Și mă gândeam la Cuviosul Părinte Cleopa, care spunea plin de haz că Dumnezeu mai lucrează și cu diavolul în cele bune.

Iată că securistul a lăsat în dosarul de urmărire un crâmpei de viață al unor creștini, fii de țărani, care își recompuneau normalitatea din cioburile sufletelor și trupurilor schingiuite în pușcării, dar ale căror rădăcini bune hrăneau un univers.

O fisiune sufletească ce radia între ei și către cei din jur, surprinsă, paradoxal, de un aparat foto al unei unelte ideologice.

Până la urmă, pot să speculez faptul că și securistul care îi spiona s-a folosit sufletește din acest izvor observabil direct, cu simțurile - probabil că nu doar i-a văzut, dar i-a și ascultat. Un crâmpei de frumusețe a vieții care nu te putea lăsa indiferent.