Introducere în dimensiunea românească a martirajului

"Adevărul pe care l-am aflat pe urmă este că "Domnul este cu noi până la sfârșitul veacului", că se întrupează necontenit în Taina Euharistiei și printr-insa Harul lui Dumnezeu (ca și prin celelalte Taine) coboară asupra noastră și împlinește strigarea aceluiași acatist de care am vorbit: S-a facut Om ca noi, "ca să tragă la înălțime pe cei ce-I cântă aliluia”.” – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București – 28/29 octombrie 1952, Aiud) către Jeni Axente; extras dintr-o scrisoare inedită, datată "Din Paris, în zilele dintâi ale lui Maiu 1926”

"Cu rugăciunile martirilor ca Mircea Vulcănescu mai trăim noi la ora actuală. Avem mijlocitori pe sfinții noștri martiri din închisorile comuniste, cei care și-au dat viața pentru Dumnezeu și neamul lor, cărora să le cerem rugăciunile, ca unii ce au luptat și au biruit Fiara prin puterea Crucii lui Hristos”. – Părintele Justin Parvu, fost deținut politic timp de 16 ani

Când pătrunzi în apartamentul de bloc de cartier comunist al doamnei Măriuca Vulcănescu, te întâmpină, radios, tatăl ei, Mircea Vulcănescu. Te învaluie cu o privire fermă și caldă în același timp, care coboară blând asupra ta de pe chipul luminos al unei sculpturi în bronz realizată de regretata artistă Valentina Boștină. Ultima oară când Măriuca l-a văzut pe tatăl ei în libertate era în casa cu două nivele din Popa Soare 16, ridicată chiar de familia Vulcănescu și unde acesta dorise să-i aibă alături, la mansardă, și pe prietenii săi, discipoli ai profesorului Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu și alții. O casă primitoare în care, după ce a aflat că urmează arestarea sa, fiind sfatuit de un evreu recunoscător din noua administrație bolșevică să fugă din țară, Mircea Vulcănescu și-a făcut liniștit bagajul și și-a așteptat, mioritic, sfârșitul previzibil.

În 1946, pe când erau evacuați val-vârtej din casa, un domn impozant a trecut în revistă casa, de la subsol la etaj și mansardă, apoi a plecat, pufnind scârbit și lătrând din mers că "este prea mică pentru el”, evocă momentul Măriuca Vulcănescu. Era Matei Socor, autorul primelor doua imnuri comuniste ale R.P.R. și tatăl analistului "anticomunist” de la "Europa liberă” Vladimir Socor.

Din păcate, locuința din Popa Soare nu numai că nu a fost returnată automat de către Stat familiei marelui român dar nici măcar nu este amenajată de către Ministerul Culturii sau Primărie într-o casă memorială, așa cum ar merita să existe una în capitala României pentru o asemenea personalitate universală. Să ne mirăm? Nici Mihai Eminescu, care a sfârșit martiric pe strada Plantelor, la câțiva pași de casa Vulcănescu din strada Popa Soare, nu are o casă memorială în tot Bucureștiul. Dimpotrivă, sub primarul Sorin Oprescu i s-a ras cu buldozerele una dintre locuințele în care a stat, împreună cu Veronica Micle: cea de pe Buzești. Nu ne-ar mira ca Matei Socor să primească această ofrandă din partea statului reocupat de azi, înainte de Eminescu și Vulcănescu.

Martirul Mircea Vulcănescu se bucură totuși, și noi odată cu el, de chipul de bronz din apropierea casei – monument edificat de Măriuca Vulcănescu și domnul Ion Papuc, soțul regretatei Valentina Boștină -, aflat într-un dialog sculptural, la câteva străzi distanță unul de celălalt, cu vechii săi camarazi de idei și credință, Mircea Eliade și Petre Țuțea. Astăzi atacat funebru și futil de „Dușmanii Omului”...

Artistul George-Sorin Nicolae ne oferă special pentru ActiveNews și portretul lui Mircea Vulcănescu la maturitate, după o fotografie de la un serviciu religios:

Dacă ne gândim doar la faptul material că prin eforturile și abilitățile sale intelectuale Mircea Vulcănescu a reușit să dubleze, în vreme de război (!), tezaurul în aur al Băncii Naționale, avem dimensiunea nerecunoștinței de stat a celor ce ocupa azi pozițiile biruitoarei generații sacrificate și decapitate, elita interbelică a României. Măcar un Institut al Academiei Române i-ar putea purta numele, dacă nu chiar o Universitate.

În blocul comunist din cartierul Baltă Albă, Măriuca Vulcănescu își amintește cum mama și fiicele, rămase singure dupa arestarea tatălui, au fost date afară din casa lor, în 1946. Avea 13 ani și venea toamna. Tata era închis la Văcărești. La un "vorbitor”, în ianuarie 1947,  Măriuca îi desenează chipul brusc îmbătrânit al tatălui ei, care nu împlinise încă 43 de ani. Bărbatul impunător care strălucea cu puțin timp în urmă alături de Dimitrie Gusti, Nae Ionescu sau Mareșalul Ion Antonescu este vizibil slăbit (cu 40 de kilograme, conform raportului medicului închisorii), are fața trasă și barbă neregulată, înfrigurat de temnițele reci, cu o căciulă adâncită peste părul odinioară negru, acum încărunțit peste noapte. Ochii însă îi sunt aceeași: negri, arzători.

Peste câțiva ani, când abia împlinea 18 ani, ea însăși avea sa fie arestată și încarcerată, trimisă apoi în lagăre de muncă brută, retezându-i-se viitorul studios. Vina: "element dubios”. Era fiica tatălui ei. O fiică fragilă dar dârză. Cineva, un fiu de nomenclaturist bolșevic, el însuși un nomenclaturist, avea să declame a scuză: "Ce vină aveam noi că eram copii duși la școală cu limuzina neagră?”. Dar copiii deținuților politici ce vină aveau, că li se mutila prezentul și li se anihila viitorul, unii fiind închiși de la 14 ani, alții (ca Zoea Rădulescu sau Justina Libertatea Radu) deschizând ochii pentru a vedea lumina cerului licărind undeva departe, dincolo de gratii? Desigur, nici o vină. Dar diferența trebuia să vina dupa 1989, când privilegiații cartierului și burgheziei roșii nu trebuiau să mai aibă groteasca pretenție de a da, până și azi, lecții de "anticomunism”, copiilor și nepoților celor din închisori și chiar și supraviețuitorilor represiunii sataniste, foștilor deținuți politic, dintre care unii și cu peste doua decenii de viață furată. Trebuiau să tacă, definitiv.

În același an în care fusese arestată și condamnată fără proces, în timp ce se afla la muncă silnică, în niște condiții îngrozitoare – bea apă din urma copitelor boilor,  amintește Măriuca Vulcănescu despre traiul dintr-unul din cele patru lagăre prin care a trecut – la Aiud, tatăl ei își trăia ultimele luni de viață, chinuit de boli și torturat sălbatic.

Nu este nici o îndoială: sacrificiul asumat al profesorului Mircea Vulcănescu, întins dezbrăcat pe cimentul celulei reci în care fusese aruncat împreună cu mai mulți deținuți, pentru a fi reazămul salvator al vieții unui student slăbit, este, la fel ca și în cazul lui Valeriu Gafencu, un act de martiraj.

Așa cum refuzarea acordării îngrijirii medicale de către conducerea închisorii și structurile aparatului bolșevic de represiune de la centru (NKVD/KGB), formate aproape în totalitate din alogeni, este un act de crimă. Cu premeditare.

Pe fondul pleureziei avansate și a tuberculozei contractate în închisoare, gardienii alogeni îl torturează încontinuu agravând starea de boală pulmonară cu băi de apă rece. Iata mărturia sfâșietoare a fostului deținut politic Nicolae Crăcea, consemnată de Gheorghe Andreica în "Mărturii din iadul temnițelor comuniste”: "S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeași serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta și-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să îi îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația. Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-și veni în fire, a contractat o congestie pulmonară și după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuților de pe câmpul din vecinătate cu încă unul”. Moartea "deținutului K 9320” a fost raportată de gardieni pe 29 octombrie 1952.

Filele de dosar extrase din Arhivele CNSAS – pe cere le-am consultat și din care am și publicat împreună cu profesorul Constantin Barbu ("ARHIVA NEAGRĂ – Dosarele distrugerii elitei românești") și pentru care mulțumesc Colegiului și colegilor cercetători prin măruntaiele Securității -, demonstrează fără tăgadă premeditarea crimei. Demonii urii stăpâneau România. Mircea Vulcănescu, "criminalul de război”, trebuia ucis. Se dezlanțuise "holocaustul culturii române”, dupa cum îl defineau Stephen Fischer Galați și regretatul profesor Mihai Ungheanu. Aceeași soartă ar fi împărtășit, aproape sigur, prietenii săi, Mircea Eliade și Emil Cioran – în cazul acestora cu pierderea cunoscută pentru umanitate a operei lor.

Mircea Vulcănescu, de la a cărui naștere la Ceruri se împlinesc 70 de ani, a fost exterminat în temnițele bolșevice de ocupanții sovietici în plină forță creatoare, la doar 48 de ani, după șase ani de la condamnarea sa aberantă executată în cadrul procesului diabolic de decapitare a elitelor naționale ale României. Astfel, Dumnezeu a rânduit să intre în calendarul Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 28 octombrie 1952 și ca atare, se cuvine să-l cinstim în fiecare an la această dată.

Am stat de vorbă cu doamna Măriuca Vulcănescu, fiica cea mică a marelui gânditor, la randul ei închisă și persecutată în tinerețe, despre soarta osemintelor tatălui ei, într-un moment istoric premergător unei canonizari firești a martirilor închisorilor comuniste. Când a ieșit din lagăr, la numai 20 de ani "mă simțeam cu 200 de ani mai bătrână”, povestește Măriuca Vulcănescu. Tatăl ei murise deja de doi ani. Nimeni nu-i spusese nimic. La fel ca mulți alți eroi fără morminte, nici acum nu se știe ce s-a întâmplat în temnița ungurească de la Aiud cu rămășițele pământești ale geniului de la Criterion, cel care a definit pentru eternitate "Dimensiunea românească a existenței”.

Doamna Măriuca Vulcănescu ne-a împărtășit următoarele, la o aniversare a nașterii filosofului-martir:

Doamna Măriuca Vulcănescu:  Din ’54, când am ieșit din lagăr, și până acum, am mers an de an la Aiud. Undeva, acolo,  în miezul Râpei Robilor se află și tatăl meu. Pe dealul acesta, încă din vremea Mariei Tereza, era cimitirul celor care mureau în închisoare. Maria Tereza a făcut in Transilvania o puzderie de închisori pentru încarcerarea românilor. Aiudul este una dintre ele. Dealul Robilor, cum se chema cimitirul, la un moment dat a fost tăiat pur și simplu, și în locul acela s-a pus un rezervor pentru fabrica de peste calea ferată.

Victor Roncea: S-a intrat cu excavatorul în morminte, din câte știm.

– Da, și Dumnezeu să aibă milă, acolo se aflau osemintele celor care timp de zeci de ani au fost îngropați după ce au murit în închisoare. Eu, când am ieșit din temniță, trecuseră deja doi ani de când murise tata. Despre moartea lui și locul îngropării nu s-au păstrat decât câteva crâmpeie de date și amintiri. De exemplu, cum îl târau de picioare după ce murise și, când îl coborau, cum i se auzea capul când se lovea de trepte…  I s-a dat un număr (K 9320). Regula era, când murea un deținut, ca doctorul închisorii să trimită acasă o înștiințare în care se spunea cam așa: "Deținutul cu numele și numărul respectiv nu are nimic ca obiecte personale”. Nimic mai mult. Așa am primit și noi una în care era vorba despre tata. Până când a ajuns scrisoarea la mama, deja vestea se împrăștiase pe la alții. Și mama, cu foaia în mână, s-a dus la niște prietene și le-a spus: "Uite, mi-a venit o înștiințare că Mircea s-a prăpădit. Probabil că e vorba de socrul meu…” Și s-a făcut o tăcere mormântală… Toate celelalte prietene ale mamei știau. Atunci a înțeles și mama. Eu nu ieșisem încă din lagăr. Și când am ajuns acasă, după doi ani, în aprilie, mama nu era în casă. Când a intrat și și-a dat seama că am venit, și-a scos repede pălăria și vălul de doliu și le-a ascuns, după cum mi-a spus mai târziu. De-abia în toamnă am aflat de tata, când sora mea mi-a zis pe ocolite că "Știi, s-ar putea ca tata să nu mai trăiască…”. Avea patruzeci și opt de ani!  Și atunci ne-am dus împreună să căutăm mormântul. Nimeni nu știa nimic. Am găsit groparul, pe domnul Saxon, care ne-a spus: "A, acum doi ani… Păi, pe-aici ar putea fi…”. Și ne-a arătat un loc de pe deal. Pe vremea aceea mureau cu duzinele și erau îngropați chiar și în gropi comune. Și atunci, "pe-acolo” am pus o cruce. Întâi o cruce de lemn. Pe deal veneau și pășteau oile, tot dâmbul era plin de verdeață și flori. După ce s-a șubrezit crucea de lemn un prieten ne-a ajutat să punem o cruce de metal pe care am scris numele lui – Mircea Vulcănescu – și am pus și-o piatră ca să stea bine crucea. Locul era aproximativ pe unde ne-a arătat groparul. După șapte ani de la moarte am obținut o aprobare pentru deshumare. Și am găsit un tânăr: avea o șuviță de păr negru, un păr negru-albăstrui. Era un bărbat, nu o femeie, așa cum s-a scris aiurea prin ziare, de curând. Avea niște ciorapi groși care încă nu putreziseră. Mi-a fost foarte greu. Și mie și mamei ni s-a părut și am trait acest sentiment, că facem un sacrilegiu. Dar noi vroiam ceva firesc: sa îi luăm rămășițele pământești și să le aducem la București. Ne-am dat seama că nu este tata, după șuvița de păr negru. Tata slăbise și albise încă de la Închisoarea Văcărești; de necaz, de supărare… La patruzeci de ani deja încărunțise, i-am facut un desen atunci. Barba era complet căruntă. Am chemat preotul să țină o slujbă și am reușit să o facem, oarecum ferit, apoi am acoperit totul dar am lăsat crucea acolo. Ne-am zis că tata n-a vrut să se dea de gol și să vină acasă și atunci a facut schimb cu un camarad de temniță. Așa că am lasat crucea aici pentru când s-o întoarce. Și acum stau să scarmene acolo, unde dealul a fost tăiat cu excavatorul…

– Dar Marius Oprea, dacă ați auzit de el, zice că a găsit osemintele tatălui dumneavoastră. Toată presa a vuit cu știrea aceasta.

– Zice! Dar nu e așa. E mormântul cu crucea pe care am pus-o noi, nimic altceva. Ce vor ei acum, cu domnul ăsta care zice că e de meserie, și care nu știe prin ce am trecut eu și chiar dacă ar ști nu mă crede, e să verifice ADN-ul, dar nu au făcut-o nici până acum. E mult prea puțin probabil să fie tata. Nu mă opun dar mă tem să nu fie așa, o cacealma, să zică că "uite, l-am găsit” și de fapt să nu fie el.

– Și cât de des mergeați acolo?

– Foarte des. De obicei ajungeam când se crăpa de ziuă. Toamna sau iarna, cand veneam, era încă întuneric. Și mă duceam și mă reculegeam la o troiță de lemn pe care au pus-o niște bănățeni în memoria tatălui meu (foto). Stăteam mult pe deal. Și chiar dacă ploua sau chiar dacă ningea, acolo, pe locul acela, pe mine nu mă uda. Era un loc în care puteam să mă reculeg singură foarte bine. Acum nu mai este așa, o dată ce s-a început scormoneala asta. Și încă ceva. S-a făcut acolo un fel de mănăstire. Și au luat osemintele dintr-o parte a cimitirului care era a spitalului – acolo era un spital de bolnavi de TBC – și le-au amestecat pe cele de acolo, ale civililor, cu cele ale deținuților. Nu e ceva normal. Există un singur mormânt asupra căruia există certitudinea celui îngropat acolo, dar asta pentru că familia a venit imediat după ce a primit înștiințarea. A mai fost unul, cel al fostului superior al tatălui meu din ultimele luni înainte de 23 august, Gheron Netta, și care a murit și el la Aiud (la 27.08.1955 – n.n.). Și familia a venit să-i pună o cruce și apoi l-au luat de acolo.

– Despre perioada de detenție ce vă mai amintiți?

– Tata a fost luat în primul lot de "dușmani ai poporului”, în 1946. A stat în două rânduri la Jilava, la Văcărești, apoi la Aiud.  Deși bolnav deja de plămâni, a ales la Zarcă să-l salveze pe un tânăr care era mai afectat, transformându-și trupul în saltea vie pe ciment. Știți istoria, desigur. Am avut șansa să cunosc un domn care a stat în celulă cu tata. Mi-a povestit cum îi ardeau ochii negri ai tatei, când a intrat în celulă. Și mi-a spus despre tata că "N-am întâlnit un om mai bun ca el. Îmi dădea tot, orice mi-aș fi dorit din puținul pe care îl avea”. A riscat mult când, după eliberare, a venit și ne-a adus din lucrușoarele pe care le lăsase tata în celulă, din cele aduse de mama. Mama a fost o singura dată acolo, la Aiud, cu sora tatii. Și tata le-a spus, când a venit la vorbitor: "Ca să înțelegeți să nu mai veniți aici, că aici este Iadul, refuz pachetul!”. Și de-atunci s-a dus la el doar finul lui, care-i purta numele, și care îi era foarte devotat. Prin el ne-a trimis și câteva carți poștale și scrisori. Pe măsură ce timpul trecea i se schimbase și scrisul. La un moment dat aproape nu mai recunoșteai că este scrisul lui. Le-a reprodus domnul Ion Papuc într-o carte foarte frumoasă. Într-una din ele povestea cum în închisoare și-a retrăit viața ceas cu ceas, stând cu el însuși de vorbă despre Dumnezeu. Scria: "M-am simțit tulburător de lucid dar spăimântător de liber”…

– Și nu ați mai încercat niciodată să-l găsiți, poate alături de locul în care ați pus crucea?

- Nu! Mi-a ajuns. Știți cum suntem noi? Ca cei cărora le-a murit cineva pe front. Nu se știe unde este îngropat cel drag. Și atunci îi punem o cruce la noi acasă, în ogradă, în inimă. Aveam noi o rudă, Ion Vulcănescu, fusese legionar și a fost foarte mult timp închis, care ne-a spus că înainte de a fi îngropat tata i-au pus ei un "cifru” și-o să-l găsim. Dar cred totuși că spunea așa ca să ne încurajeze… Dumnezeu îl are, cu siguranță, între Drepții neamului nostru. E cel mai important lucru.”

Martirul Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. La fel și în calendare. Misiunea noastră este să îl redam celor de azi și generațiilor viitoare așa cum a fost, prin scrierile sale, prin documentele și mărturiile rămase. În ciuda dorinței ucigașilor lui, martirul Mircea Vulcănescu a devenit un simbol jertfelnic a cărui aură strălucește pe Golgota generației mărturisitorilor – neînfrânții -, pe urcușul lor spre Ceruri de unde ne trag și pe noi, nevolnicii, spre mântuirea întregului neam românesc.

Mulțumim doamnei Măriuca Vulcănescu pentru introducerea noastră în miracolul dimensiunii românești a martirajului.