În ultimii ani cercetători onești i-au rescris biografia: Ovidiu Vuia, Constantin Barbu, Nicolae Georgescu, Theodor Codreanu, Ion Spânu, Dan Șalapa, Miron Manega ș.a. 

Ca om al Școlii care am afirmat adevărul de-a lungul celor peste trei decenii de activitate de la catedră, constat surprins că tinerii încă nu sînt la curent cu aceste scrieri netributare politic. Am convorbit deunăzi cu un student la drept și cu patru liceeni din unități de elită ale învățămîntului bucureștean, ajungînd la concluzia că în clasă profesorii lor au evitat să le comunice (necum să le comenteze!) „amănuntele biografice" (sic!) privitoare la măsurile luate cu participarea activă a masonului Titu Maiorescu de „potolire" a liderului de opinie creștin Mihai Eminescu, între care: internarea abuzivă în stabilimentul dr. Șuțu ca urmare a complotului din 28 iunie 1883; diagnosticul fantasmagoric pus de ageamii și tratamentul ulterior cu fumigații și injecții cu mercur în doze foarte mari și alte „forme medievale de tortură precum băile reci, în plină iarnă, sau bătăi cu frînghia udă în cap" (cf. Dan Șalapa, Anti Eminescu. Premisele unui asasinat politic, Caracal, Editura Hoffman, 2020, p. 168); lovirea în cap cu o piatră / cărămidă cauzatoare a decesului. Dacă toate acestea sînt „amănunte" lipsite de importanță contînd doar reaua informare (ori chiar reaua voință!?) a unor biografi, în frunte cu G. Călinescu, privitoare la ultimii șase ani din viața celui mai mare gînditor și creator român al secolului al XIX-lea, nedepășit realmente nici pînă în prezent, las la judecata cititorilor!

Uimitoarea indiferență a justiției românești de-a lungul celor 132 de ani care au trecut de la această crimă cu premeditare orchestrată diabolic nu față de un cetățean oarecare (postură și ea nicidecum scuzabilă și prescriptibilă!), ci față de un creator de geniu al Europei o consider condamnabilă, mai precis o complicitate la crimă! 

Numai Dumnezeu știe cîtă vreme va să mai curgă pînă la afirmarea oficial-academică a întregului adevăr biografic schițat de mine în acest articol comemorativ; cert este că în jalnicul buzunar al celui ce se afla internat în spitalul dr. Șuțu în acel funest miez de cireșar al lui 1889 cînd urma să fie asasinat au fost găsite versuri cu nimic mai prejos de restul creației eminesciene. Le redau cu emoție și le supun fără comentarii judecății estetice a fiecăruia:

Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Pînă ce pier.

După un semn

Clătind catargele,

Tremură largele

Vase de lemn;

Niște cetăți

Plutind pe marile

Și mișcătoarele

Pustietăți.

Stol de cocori

Apucă-ntinsele

Și necuprinsele

Drumuri de nori.

Zboară ce pot

Și-a lor întrecere,

Vecinică trecere – 

Asta e tot...

Floare de crîng,

Astfel viețile

Și tinerețile

Trec și se stîng.

Orice noroc

Și-ntinde-aripele

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Pînă nu mor,

Pleacă-te, Îngere,

La trista-mi plîngere

Plină de-amor.

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

Cînd aud vreodată un rotund egumen,

Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,

Povestind că viața e calea durerii

Și că pocăința urmează plăcerii,

Mă întreb: „Acesta poate ca să știe

Cum este viața, cum cată să fie?"

 

Noaptea scînteiază cu-a ei mii de stele,

Varsă raze slabe pasurilor mele,

Ulicioara-i strîmtă și, din ziduri vechi,

Vorbe, rîs și plînset sună în urechi;

Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte

Și prin uși închise, prin zidiri deșarte.

 

Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac,

Vezi o fată care pune ață-n ac;

Fața ei e slabă de-o paloare crudă,

Ochii ei sînt turburi, pleoapele asudă,

Degetele repezi poartă acul fin:

Ea își coase ochii într-un tort de in;

Vînătă-i e buza, lipsită de sînge,

Ochiul ei cel turbur nu mai poate plînge.

 

La ce oare dînsa s-a născut pe lume,

O sărmană frunză pe oceanu-n spume,

O sărmană umbră, orfană și slabă,

De care-n mulțime nimenea nu-ntreabă?

Din zori pînă-n noaptea neagră și tîrzie

O vezi printr-o albă perdea străvezie

Cum mereu lucrează… s-aibă pîine goală,

Frig și insomnie, lacrime și boală.

Tot ce-n astă lume mai poate pricepe

E că de-ncetează lucrul… foamea [reî]ncepe.

 

Negustoru-și pune pînzele-nainte,

Lucrul scump și harnic unor ceasuri sfinte,

El are briliante pe degete groase

Din nopțile celor care pînza-i coase;

Desface ducesei, c-o galantă grabă,

In cusut în lacrimi de o mînă slabă:

Pînze moi în care se țesură zile,

Vederea și somnul sărmanei copile,

Albe ca zăpada ce cade în fulgi;

Dar, cum sînt cusute, sînt bune de giulgi.

 

Cînd îți trec prin minte acestea, copilă,

Te uiți în oglindă și îți plîngi de milă:

Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ții bine minte

Pe nefericita, dulce și cuminte,

Fără niciun reazem, care nu așteaptă

Decît moartea care singură e dreaptă…

 

În această viață de mizerii plină

Singura-i amică este o albină,

Rătăcită – ce știi cum – în strada veche.

Glasul îi pătrunse la a ei ureche,

Deschizînd fereastra, să intre o lasă

Între flori să doarmă și să-i stea în casă.

Se iubiră cele două proletare:

O insectă-umană, una zburătoare.

 

Fata stînd pe gînduri, vesela albină

Cu galanterie de buze-i s-anină,

Ca și cînd i-ar zice: „Au nu știi tu oare

Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?

Căci tu ești frumoasă, chiar ca și o sfîntă,

Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncîntă?"

 

                 *

 

Într-o zi, copila moare: se-nțelege,

Moartea numai știe mîinile să lege.

În sicriu au pus-o. Fața ei cea trasă

Era adîncită, însă tot frumoasă.

I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin

Ce nobil transpare din giulgiul de in!

Fereastra-i deschisă: primăvara plină

Pătrunde printr-însa; dar biata albină

În cîmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,

Încunjură capul și gurița moartă;

Ea zboară aproape și tot mai aproape,

Și vrea cu amica-i deodată s-o᾽ngroape…

 

Deci cînd se întîmplă s-aud vreun egumen,

Cu foalele-nchise și obrazul rumen,

Povestind că viața e calea durerii

Și că pocăința urmează plăcerii,

Mă întreb: „Acesta poate ca să știe

Cum este viața, cum cată să fie?"

(Publicate postum în „Fîntîna Blanduziei" din iunie 1889, preluate de pe internet cu îndreptarea tacită a ortografiei, a punctuației și a două versuri la 14 cireșar 2021).

Judece oricine dacă era ori nu era în deplinătatea facultăților mintale autorul unor asemenea versuri! 

Comemorîndu-l pe Mihai Eminescu, i-am (re)citit aceste postume cu pietate, alăturînd și o rugăciune:

Sfinte Arhanghele Mihail, al cărui nume l-a purtat neîntrecutul poet și curajosul patriot gazetar trecut la viața veșnică în chinuri, după voia Tatălui Ceresc, spre a dobîndi cu dreptate cununa muceniciei, ajută-ne, te rog, să-l pomenim mereu pe Mihai, după datină, ca pe toți mărturisitorii și sfinții – inclusiv ai închisorilor – acestei Grădini a Maicii Domnului.

Sfinte Prooroc Amos, Sfinților Fericiți Ieronim, cărturarul și Augustin, episcopul Hiponiei, Sfinte Mucenic Isihie, pomeniți în calendarul nostru ortodox pe 15 cireșar 2021, rugați-vă pentru robul lui Dumnezeu Mihai. 

Mă mai rog îndeosebi vouă, Sfinților Mucenici Vit, Modest, Crischentia, Dula cel născut în eparhia Siciliei și Dula monahul din Egipt, care tot în această zi, prin felurite și îngrozitoare torturi ați trecut la viața veșnică mărturisind neabătut pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Vouă vi s-a vădit deja adevărul despre moartea lui Mihai, pusă diavolește la cale în chip asemănător cu al crunților ighemoni necreștini care v-au curmat și vouă zilele! Înălțați, așadar, cu toții rugăciuni stăruitoare la picioarele Tronului Ceresc pentru dezvelirea integrală a adevărului și primiți mulțumirile mele pentru aceasta! 

Doamne, Iisuse Hristoase, Care ne-ai arătat Calea, Adevărul și Viața, rogu-Te, luminează mințile profesorilor, ale elevilor, ale studenților și ale tuturor celorlalți știutori de carte ai României pe care a mult iubit-o robul Tău, Mihai spre a-i pricepe și a rosti fără teamă Adevărul despre martirajul său. 

Nădăjduiesc că Sfînta Treime Se va milostivi în continuare de noi spre a putea mărturisi adevărul spre slava Sa de-a pururea!

14 cireșar 2021

Mihai Floarea