Am citit cu mare întristare adresa Cancelariei Sfântului Sinod nr 9388 / 2020 privind lepădarea de personalitatea străluminoasă peste veacuri și veacuri de acum încolo a Sfântului Bisericii Ortodoxe Române Mircea Vulcănescu.

Trimisă tuturor Mitropoliilor, Arhiepiscopiilor și Episcopiilor României, circulara s-a dus mai departe, ca un fum negru, înecăcios, către Protoierii, Parohii, Mănăstiri și Schituri. Mi-a revenit brusc gustul amar resimțit de întreaga lume ortodoxă românească la citirea comunicatului din perioada Stării de Urgență despre folosirea linguriței din plastic pentru Sfânta Împărtășanie - trupul și sângele Domnului, care apoi urma să plece la coș, igienic, după "unica folosință". O erezie grotească transmisă credincioșilor, ca un pumnal în spate, înfipt în plină pandemie de sub antetul aceleiași instituții: Cancelaria Sfântului Sinod. Mă îndoiesc profund că Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel, care a binecuvântat mărturisitorii temnițelor bolșevice prin dăruirea unui an al Bisericii cinstirii lor, cu numeroase manifestări emoționante, pentru cei ce încă mai sunt și pentru cei ce au plecat în Lumina Celui nepătruns, a avut vreo cunoștință de această blasfemie mizeră.

Că s-a primit o adresă de la un personaj cu certe probleme de ordin psihiatric și găuri negre, de cancer bolșevic, în suflet și CV, e una. O iei, te uiți la ea, o analizezi frumos, constați că e scrisă la aceeași mașină de scris moștenită de la tatăl personajului, din CC al PCR, dacă nu chiar al PCUS, și o arunci la coș. Ce altceva să faci cu ea? Mai ales pe vremea asta de infecție!

Desigur, s-a pierdut un proces. În fapt, s-a reiterat, absurd și aberant, "justețea" sentinței bolșevice a Tribunalului Poporului, emisă asupra lui Mircea Vulcănescu, sub uruitul motoarele tancurilor Armatei Roșii pe străzile Capitalei ocupate și violate de cei ce l-au proptit pe tatăl actualului "acuzator public" la fel de sus ca pe soldatul rus, dar nu pentru că a eliberat popoarele ci pentru că-i put picioarele. Am înțeles. Ce mai conta că două treimi din aurul rămas României după război - cea mai mare rezervă de aur a BNR - a fost adus țării de priceperea lui Mircea Vulcănescu?! Am înțeles, s-a pierdut un proces. Dar asta șterge cumva sfințenia mărturisitorului?

Au nu Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pierdut, și El, un proces? Dacă vine domnul Florian-Feinstein mâine cu o nouă adresă la Patriarhie, cum că Mântuitorul a cam persecutat vânzătorii când a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și i-a aruncat pe scări pentru că transformaseră casa Domnului într-o peșteră de tâlhari (Matei 21, 10-13) și că procesul iudelor a fost așadar corect, gata cu pomenirea și slujirea Lui!? Ce-o să mai facă scribul de la Cancelaria Sfântului Sinod? O să-i tremure la fel tresele?

Se răsucesc sfintele moaște ale geniului interbelic și mucenicului Ortodoxiei Mircea Vulcănescu în mormântul necunoscut de la Aiud, din Râpa Robilor. Sfredel de oseminte sfinte sunt acum. Ca mâine vor ieși din groapă să-l pălmuiască cu falangele frumos mirositoare pe noul Arie, autorul circularei din Deal prin care instituția Bisericii pare să se dezică, fricoasă, de Sfântul Mucenic Mircea Vulcănescu, în fața unei autorități îndoielnice. Mă gândesc foarte serios dacă autorul circularei obtuze (a fost șefuțul de la Dilema, Sever Voinescu-Cotoi, în drum spre studiourile Trinitas TV?) nu a dorit cumva să anuleze eforturile extraordinare ale Patriarhului și ale altor membri ai Sfântului Sinod de a ține piept ingerințelor și abuzurilor unor autorități nu numai necredincioase ci de-a dreptul anticreștine. Pentru că efectul acesta va fi. E suficient să citim câteva titluri de publicații sau și mai mult: să realizăm cum a primit aceste rânduri mulțimea de preoți și călugări ai acestei țări. Nu se aude scrâșnetul de măsele până la Cancelaria Sfântului Sinod? Se va auzi!

Dar eu unul, citind incredibilele recomandări care mi se succedau sub o multitudine de antete ale Mitropoliilor, Arhipiescopiilor și Episcopiilor din țară, trimise de preoți revoltați, m-am gândit nu atât la ei cât la in-fi-ni-ta tristețe pe care o va simți Doamna Măriuca Vulcănescu atunci când va afla că Biserica pentru care tatăl ei și-a dat viața i-a tras, asemenea unui gardian alogen, un ultim bocanc în țeasta-i cu părul complet albit, la nici 48 de ani, pentru a-l arunca la loc, în gropile comune ale neamului românesc, cu atâția morți și atâtea sfinte oseminte...

Părinte Patriarh, ridică-te din jilț și dă-i din partea noastră o scaltoacă peste ceafă scribului de bucătărie - nu de Cancelarie -, ca să nu-l bată Dumnezeu mai tare și, Doamne, ferește, să afle singur că nu te poți juca cu Sfinții Închisorilor! Reparați eroarea, pentru numele lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu și Sfinții Săi nu se lasă batjocoriți!

PS: Eram la Doamna Măriuca Vulcănescu acasă, acum cinci ani, în 2015, când leninistul de la Institutul "Elie Wiesel” începuse campania de ponegrire a marelui român. Am întrebat-o atunci, curios, ce părere i-a făcut personajul, cu care se intersectase în platoul unei televiziuni. Doamna Mariuca Vulcănescu, cu gingășia de crin care o caracterizează, mi-a dat atunci un răspuns stupefiant pentru omul obișnuit, dar pe măsura învățăturii lăsate de tatăl său, filosoful-martir Mircea Vulcănescu, pe patul de moarte. "Vaaai, ce milă îmi e de el!”, a spus doamna Măriuca Vulcănescu, continuând: "Trebuie să ne rugăm mult pentru el ca să fie și el, bietul, primit de Dumnezeu”

PPS: Constantin Noica, prietenul lui Mircea Vulcănescu într-ale filosofiei, susținea că jertfa acestuia pentru a salva un tânăr necunoscut a păgubit lumea de ceea ce Mircea Vulcănescu ar mai fi putut dărui supraviețuind detenției și că "A existat în generația noastră un om care ne domină pe toți: prin lecturile lui, prin fantezie, prin grația intelectului, prin conștiința morală. Se numea Mircea Vulcănescu”.

Mircea Eliade îl prezenta pe Mircea Vulcănescu astfel:

"Nu știai ce să admiri mai întâi la el: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată sau inteligența lui, generozitatea, umorul său, spontaneitatea cu care-și trăia credința și iscusința cu care și-o tălmăcea. Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri și nici altul care să-l întreacă în modestie. (...) Când au venit încarcerările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin și încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieții lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit și nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeași senină fermitate credința și încrederea lui de totdeauna. Alții, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntului, aici sau altădată, viața pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniță. Ce știm cu toții, ne e de-ajuns ca să înțelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morții. Pentru că știm cum a murit! Iar ultimul lui mesaj în temniță, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunați!»…”.

Într-un dialog purtat cu fiica lui Mircea Vulcănescu, Emil Cioran a exprimat următoarele:

"Cu cât mă gândesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuși, o excepție uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuși adevărul, întrucât cunoașterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toți, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit și în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanțe sau Teologie, din el emanau o putere și o lumină ale căror definire nu-mi aparține. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel”.

Filotheu Monahul: Batjocura la adresa Sfîntului Mucenic Mircea Vulcănescu TREBUIE să înceteze. Cea mai simplă posibilitate de a împlini aceasta, pentru părinții slujitori, este de a-l pomeni în ecfonisele de la sfârșitul fiecărei slujbe, alături de Maica Domnului, de Sfinții Părinți Ioachim și Ana și alături de marii Sfinți ai Bisericii. Căci da, este un mare sfânt al Bisericii. Părinților și fraților, rugați-vă Sfântului Mircea și veți dobîndi cererile voastre. Și atunci veți ști unde este sufletul său.