I. Așa cum se cunoaște din cercetarea documentelor istorice, a mărturiilor orale și a memorialisticii concentraționare, Mircea Vulcănescu a dat dovadă de un CARACTER de fier până la sfârșitul vieții, neabandonându-și Țara și Biserica pe timp de război sau în închisoare. Contextul mult prea complex al secolului al XX-lea nu ne permite să facem etichetări de tipul celei făcute de Institutul Elie Wiesel, prin care membrii guvernului din timpul alianței cu Puterile Axei sunt învinuiți implicit de antisemitism. Se cunoaște că implicațiile acestei alianțe au avut mize mult mai mari decât presupusa preocuparea antisemită, precum problema recuperării teritoriului Basarabiei ocupat de URSS. Mircea Vulcănescu a slujit intereselor naționale din vremea aceea, iar nu cauzei antisemite!

 

II. Condamnarea drept "criminal de război” nu numai că nu era întemeiată la acel moment pe nicio probă adevărată (știindu-se faptul că Mircea Vulcănescu a administrat economia țării pe timp de război într-un mod exemplar), ci rămâne FALSĂ și ABUZIVĂ! Condamnarea lui venea ca urmare a procesului de epurare a elitelor interbelice inițiat de către comuniști! După 1990, păstrarea unei astfel de condamnări în cazul unor personalități importante ale României nu înseamnă nimic altceva decât faptul că statul român actual legitimează hotărârile date în momentul în care democrația se făcea pe sau sub…tancurile rusești!

 

Faptul că statul român nu a demarat în 30 de ani un proces de cercetare și de anulare a hotărârilor judecătorești prin care au fost condamnați foștii deținuți politic care au făcut închisoare pe nedrept în timpul regimului comunist, reprezintă o dovadă că partizanii tiraniei comuniste încă sunt printre noi. Dreptatea va birui însă până la sfârșit, chiar dacă noi nu suntem în stare să o împlinim aici pe pământ!

 

 

"Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu și cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat o școală [de gândite n.n]. A fost el însuși un profund gânditor care nu a reușit să scrie tot ce cugetase din pricina temniței și a morții premature.

 

În temniță vorbea și cuvântul lui era ascultat. Îi învăța să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai țării. Concepția sa era una profund creștină de pe poziții politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C.

 

Întreținând o febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiștilor. Din cauza unor prelegeri ținute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alți „bandiți”. Ținuți flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea și moartea. Mircea Vulcănescu s-a așezat jos, ca să poată sta alții pe el și le-a zis: „Eu voi muri. Salvați-vă voi.”

 

Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis.

 

A fost un om cu caracter de diamant.

 

Nu putem să nu amintim aici pe Mircea Eliade, din aceeași școală a lui Nae Ionescu, cel care a scăpat de viforniță și a dus mai departe gândirea românească, precum și pe profundul teolog Gheorghe Racoveanu.” (Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 306-307; Sursa: Fericiți Cei Prigoniți)