Am promis o revenire la tema rătăcirilor în era necredinței (cf „Era necredinței. Amintirea ca dușmănie”, www.activenews.ro). Se cuvine să cercetăm ce se mai întâmplă cu omul în curgerea acestei ere, ea însăși rătăcită și rătăcitoare. Vremurile pot fi și ele rătăcite nu doar oamenii ori popoarele și civilizațiile.

S-a ivit printre noi, de o vreme, în chip impersonificat, o făptură, un fel de profet negru al postomului, cu nume aparent, precum sunt etichetele, căci ține de tărâmul celor care „n-au semn și nume”. Numele are legătură cu omul botezat, etichetele sunt arbitrar asociate cu obiectul denumit.

Deja, instituțiile slujitoare îl plimbă în chip de torță ce arde cu flacără de gheață, pe toate canalele media, repovestindu-i mesajul inclusiv în manuale de limba română (!) sau sub forma cărților cu desene pentru copii etc.

Atât de adânc lucrează rătăcirea veacului că atrage în frământătura sa chiar miezul de aur și lumină al sufletului copiilor.

Temeiul acestui fel de profeții este un fel de grafic în care se suprapune o curbă logistică vestind plafonul gândirii umane și o curbă exponențială vestind puterea infinit crescătoare a inteligenței artificiale, a mașinii inteligente, îndrumându-ne la abandon antropologic.

Mașina inteligentă și omul imperfect, aceasta este vestea din negură a acestor profeți răsuciți.

Omul, ni se sugerează, moare, este ca și mort.

Vom intra, anunță triumfalist aceștia, în era mașinilor inteligente, în care omul poate servi doar ca baterie de alimentare energetică a mașinii.

În locul omului este anunțată ascensiunea postomului în chip de nanomașină inteligentă. Omul e o ființă cu putere gânditoare limitată, poticnită, repetă profetul negru. Locul lui va fi preluat de o bizară făptură mixtă, om și mașină, ființă ameliorată de nanotehnologie.

Pe iubitorul de oameni, pe Dumnezeul înomenit, profeții veacului înghețat îl neagă batjocorindu-L (cu binecunoscuta ură a întunecaților), îndrumându-ne să ne lepădăm de Cel ce-a restaurat unirea omului cu Dumnezeu, cerându-ne să sfidăm izvorul infinitei puteri divine din adâncul sufletului omenesc.

Această putere din om a fost tâlcuită a doua oară, prin erminie scripturistică și deci prin re-descoperire, in lumina slavei dumnezeiești, de către Sf. Grigorie Palama, în cunoscuta confruntare cu gândirea apuseană, denumind această putere nepieritoare, precum știm, „energie necreată”.

Această energie este în om, in chip de „latență sufletească” (cf. „Noologia. Sistem de sociologie noologică”, Editura Academiei), și are putere exponențială, la care nanomașina "inteligentă” a transumaniștilor nu va avea acces in veci, oricâte perfecționări i se vor adăuga.

Omul este ființă abisală, transomul este o caricatură așezată sub „cerul negru” din profeția marelui Eminescu: "să văd cerul negru că lumile-și cerne/ ca prăzi trecătoare a morții eterne”.

Transomul este „cadavru vertical” (Tolstoi), făptură de pe tărâmul morții eterne. E mort sufletește deși vegetează. Pentru acest "postom” îngăduie Dumnezeu sita davosienilor. Este omul care l-a pierdut pe Dumnezeu și se lasă transmutat in lumea de sub cerul negru cu o colosală, paroxistică, tragică și absurdă scufundare în nesimțirea față de Dumnezeu și de semeni.

Pentru un atare deznodământ avem mărturia celor patru profeții, mijlocite de literatura creștinilor europeni: a lui Dostoievski (cu viziunea invaziei trichinelor gânditoare care intră in oameni și preiau comanda gândirii umane), a lui Flaubert despre bovarism ca maladie a chipului (boala închipuirii, a slavei de sine), a lui Tolstoi despre "cadavrul vertical”, a lui Eminescu despre un cosmos golit de lumina divină ("cerul negru ce lumile-și cerne”).

Pe cât de cutremurătoare este profeția lui Eminescu asupra unui asemenea cosmos golit de lumina divină, pe atât de înfricoșătoare este profeția lui Dostoievski: „În boala lui (a lui Raskolnikov, n.m.) i se năzărea că parcă toată lumea era sortită să cadă victimă unei groaznice, nemaiauzite, nemaivăzute epidemii de ciumă ce venea din adâncul Asiei asupra Europei. Urma să piară toată lumea afară de câțiva aleși, care erau foarte puțini la număr. Apăruseră un fel de trichine noi, niște ființe microscopice care își găseau sălaș în trupurile oamenilor. Dar aceste ființe erau duhuri înzestrate cu rațiune și voință (s.n.) Oamenii care le primeau în trupurile lor se îndrăceau și înnebuneau pe loc (s.n.) Însă niciodată, absolut niciodată, oamenii nu se considerau atât de inteligenți și atât de neclintiți în adevărul lor cum se considerau cei contaminați (s.n.)”(cf. F.M. Dostoievski, "Prestupenie i nacazanie”, t5, p. 570, citat de P. Lecca în cartea sa, „Frumosul în opera lui Dostoievski”, Fundația Dosoftei, Discipol, București, 1998, p.69).

Dacă luam seama la războiul palamit cu varlamismul apusean și, peste toate, la marea profeție descoperită de înger bătrânului surghiunit acum 2000 de ani pe Insula Patmos, Sf Ioan Bogoslovul, putem redeveni încrezători în om ca făptură chemată, strigată de Dumnezeu: „Adame, unde ești?!” 

Dumnezeiasca strigare străbate tot universal în chip de fulger de lumină vie, și omul restaurat o aude și se cutremură: „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, sfânta jertfă cu pace a o aduce”.

Locul pe care stăm, planeta toată, este loc sfințit și sfințitor tocmai prin marea prefacere restauratoare a lui Dumnezeu, spre slava Sa și spre deplina scoatere (mântuire) a omului real de sub „cerul negru ce lumile-și cerne/ ca prăzi trecătoare a morții eterne”.

Cum facem să ieșim din marea rătăcire și întunecime, din groapa de gunoi a emoțiilor necurate, a dependenței de trichinele gânditoare, de religia digitalizării, care face din aceste trichine dumnezeu de cremene? Cum putem scăpa din încremenirea butonării Iphone-urilor, aceste altare luciferice, care preschimbă sufletul omenesc în ghețar energetic?

Cum putem ieși biruitori din atractul noi idolatrii care transformă omul în făptură poticnită, netezind triumful anti-omului?

Cei ce urăsc omul sunt cei ce grăbesc venirea anti-omului, a celui din întunecime (fiindcă a căzut din lumină).

Erminia Scripturii ne oferă îndrumări sigure pentru ieșirea de sub robia morții prin folosința celor cinci legi care ne dau puterea să găsim Calea ieșirii din Cercul de gheață al necredinței. Le putem denumi „Legile Căii” celei bune care ne poartă spre recuperarea puterii nepieritoare pe care a zidit Dumnezeu viețuirea sănătoasă și mântuitoare.

Care sunt aceste legi ale ieșirii din tărâmul rătăcirilor?

1) Răbdarea este prima lege a conduitei creștine, plăcută lui Dumnezeu (forma supremei răbdări este răbdarea rugăciunii; aceasta străbate toate cele cinci etaje ale zidirii edificiului sufletesc).

2) Smerenia este al doilea etaj urcător și deci a doua lege a călătoriei spre calea cea bună (cel ce este răbdător se poate smeri și deci se poate apăra de boala auto-distructivă a mândriei care ucide sufletul si ne sălbăticește).

3.Pocăința, este legea de foc a purificării, însă la ea nu se pot ridica decât cei care se smeresc.

4. Pocăința este treapta pe care poți urca la puterea iertării. Dacă nu-ți vezi patimile și răutățile nu vei putea ierta și dacă nu ierți nu vei avea acces la treapta iubirii.

5) Iubirea este a cincea lege vie din fascicolul de energii divine pe care Dumnezeu n-a luat-o niciodată de la om și când omul nu poate iubi este doar semnul tristei dezactualizări nicidecum al secătuirii izvorului divin ( cel ce rabdă și se smerește are puterea pocăinței și a iertării și numai astfel poate urca la puterea iubirii).

6) Nădejdea este a șasea forță din același fascicul de legi vii căci ne menține pe tărâmul vieții nevremelnice (la nădejde poți urca numai dacă ai dobândit treptele anterioare. Altfel cazi repede in stări de depresie și in primejdia deznădăjduirii).

7) Bucuria este legea a șaptea și rodul divin al celorlalte trepte și urcușuri. Bucuria este legea de încununare a vieții creștine.

Așa trăiește omul lui Dumnezeu, adică doar așa are intrarea in raiul pământesc ca să poată trece apoi in raiul ceresc.

Altfel trăiește în iad pe pământ și viața fără cele șapte trepte și virtuți ne mută sigur in iadul de după moartea pământească.

Toate aceste șapte legi sunt temeliile lumii zidite de Dumnezeu.

Transumaniștii, vase ale demoniacei trufii, nu pot beneficia de efectul lor binefăcător.

Ei desconsideră învățătura divinei descoperiri davidice din dumnezeiescul psalm: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește. în zadar vă sculați dis-de-dimineață, în zadar vă culcați târziu, voi care mâncați pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiți ai Săi” (Ps. 126, 1-2)