Mai sus, profesorul Florin Palas la Marșul Românilor de azi, de la Cluj-Napoca (foto), organizat în amintirea victimelor Dictatului de la Viena și a consecințelor lui nefaste pentru România. În continuare, unul din rezultatele acestui dictat odios pentru populația românească de sub ocupația maghiară:

Povestea reală si cutremurătoare a notarului Ioan Ardeleanu și a soției lui Maria, din satul Doboi, Harghita, omorâți de horthysti în anul 1944

Roțile mari ale căruței se afundară scârțâind asemenea unor uși de cavou sinistre, până la jumătate în noroiul rece al toamnei spre disperarea femeii care se uita cu ochi răvășiți în urmă. "De data asta nu mai scăpăm, Ioane, aici vom muri, să știi că te-am iubit mult…”. Bărbatul cu ochi albaștri și senini ca un oțel de cer, cobora scărita atelajului si cu miscări repezi dar sigure, dezlega caii, alungându-I cu o șuierătură de nuia în pădurea de la poalele dealului. "Măcar ei, săracii, să scape…”, își spuse în gând, în timp ce-i cuprinse mâna Mariei, privind-o ca și cum ar fi vrut să pună în jurul ei un zid de netrecut. Nu apucă să-și termine prima rugăciune, aceea pentru femeia lui, când primul glonț îi străpunse cu un zgomot sec și înfundat piciorul, la o palmă mai jos de genunchi. Nu căzu, se agăță doar de un brad. Maria nu schiță niciun gest, dar totul în jurul ei începu să se învârtă cu o viteză amețitoare, părea că toată lumea, cu munții, dealurile și pădurile ei fusese urcată într-un carusel scăpat de sub control. Soldații străini se opriseră cam la douăzeci de metri de ei, alcătuind în jurul lor un cerc macabru. Nu se rosteau cuvinte, acestea fiind deja spuse demult. Între ei nu era decât tăcere și sânge. Ioan Ardelean era notar în satul Doboi din comuna Plăieșii de Jos, județul Harghita. În anul 1940, atunci când Ardealul a fost cedat Ungariei, a încercat din răsputeri să păstreze comuna cu numele țăranilor lui Ștefan cel Mare, inclusiv satul Doboi, în administrație românească. Linia rece a Dictatului nu i-a dat însa dreptate. Horthystii nu l-au uitat, patru ani l-au vânat, l-au hărțuit și chinuit, așteptând parcă cu o perversitate de felină sălbatică momentul potrivit pentru a-l omorî. Acesta venise acum, odată cu retragerea trupelor lor spre vest.

Al doilea glonț îi sfâșie umărul stâng, răstignindu-l de brad. Simți până-n rărunchi toate rădăcinile copacilor strămoșilor lui, care nu-l lăsară să cadă, ci să se înalțe-n genunchi, în fața lui Hristos, odată cu a doua rugăciune, aceea pentru țăranii lui dragi, pentru Vancea, pentru Radu si Elisabeta, pentru toți doboienii cărora le-a jurat să moară român, acolo pe dealul lor sfânt, sfârtecat de obuze și sărutat de icoane. Maria îl mângâie apăsat pe frunte, răscolind neputincioasă cu cealaltă mână, pământul negru, îmblânzit de sânge. Călăii trăseseră și ultimul cartuș, țintit de acestă dată între ochii ce nu vroiau să moară de-atâta albastru. Sufletul lui Ioan se odihni în sfârșit pe aripa Arhanghelului ce-l purta către cer, odata cu rostirea celei de a treia rugăciuni: pentru România. Trupul lui înfășura ca într-o îmbrățișare eternă puiul de brad ce-și scutura ramurile fraged de verzi la auzul nechezatului de cai…Avrămuț si Horea, eliberați de Ioan, se adăpau cu lacrimi înroșite dintr-un râu din Moldova, într-o taină aparte, de puțini înțeleasă. De pe dealul din Doboi, dacă te ridici pe vârful picioarelor, și dacă mergi cu ochii preț de-o rugăciune, îl vezi pe Ștefan Vodă. El este acolo de la începutul lumii de fapt, de când a curs prima picatură de sânge, lacrimă și fericire pentru acest pământ. Alături de Ioan, în oastea lui Hristos.

Spre seară, tunurile inamice începură să tragă de pe versantul opus, în Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din vârful Dealului Doboi. În fuga lor disperată voiau parcă să sfărâme tot ce nu au avut timp să distrugă în cei patru ani de Dictat, cu o răutate oarbă. Nu-i mai interesa să-și păstreze muniția contra trupelor române ce înaintau vertiginos, ci au aruncat-o pe toată spre Biserică, sfârtecând Dealul ce gemea din toți rărunchii și crucile cimitirului sătesc presărate pe coastele sale. Pe după miezul nopții se iscă o furtună aprigă ca o mare neagră și nervoasă ce prinse a conduce Cerul cu valuri uriașe de nori. Fulgerele si tunetele începură să se încrucișeze cu flăcările obuzelor și zgomotul lor asurzitor. Era imposibil ca într-o asemenea confruntare să-ți imaginezi orice fel de prezență omenească, nici măcar aceea ce manevra tunurilor vrăjmașe. Pământul zvâcnea sec și înfundat, aruncând în toate părțile bucăți negre din carnea sa, iar copacii uriași, stejari seculari sau brazi puternici si falnici, se zvârcoleau în vâltoarea apocaliptică ca niște simple nuiele zgâlțâite de o mână nevăzută. După ore bune, ce-si pierdură si ele sensul de timp, se lăsară zorii, odată cu o liniște bruscă și un soare de sânge care se îngâna cu albastrul unui cer victorios. Biserica răsări si ea din noapte. Era neatinsă; iar turla ei ascuțită ce a sfidat toată răscoala de mai înainte, părea încremenită acolo, pe acel albastru izbitor, de mii de ani.

De nicăieri, apăru o siluetă mică, ireală. Femeia avea pe cap o năframă ponosită, iar pe față cu greu îi puteai ghici vârsta, cutele de pe frunte și cele câteva brazde mici din jurul ochilor, bătându-se pentru supremație pe chipul ei, cu o frumusețe aparte. Părul ce i se zărea de sub batic îi era negru, dar nu puteai bănui dacă cleștarul din el ar fi însemnat ani sau cenusă. De departe era greu să-ți dai seama dacă merge repede sau încet, mai degrabă credeai că plutește într-o alunecare lină în timp ce urca rănile Dealului, spre vârf. La un moment dat dispăru în biserică la fel de brusc cum a și apărut. Ai fi zis că apariția a fost o nălucire. După o altă liniște, clopotul începu cu putere să bată, acoperind toate zările și atunci cei ce o zăriseră pe femeie de la ferestrele caselor lor, pricepură că nu a fost nălucire. Lumânările se aprinseră mai apoi cu zecile la căpătâiul lui Ioan, acolo lângă bradul lui și mai în jos, pe malul Cașinului, lângă Maria. Cei doi cai se întorseseră în sat, Dumnezeu știe cum scăpaseră, nările lor fremătau aprig, răscolind cu suflarea aerul noii zile...și a celor ce au urmat după, iar stejarii scăpați de vâltoare, doar cu ramurile cele mai înalte încă mâniate de vânt, șopteau o șoaptă... că niciodată nu va mai fi ca atunci...