ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Realitatea înconjurătoare și bâlbele din această perioadă privitoare la educație copiilor noștri, lăsată în seama lui mister... Google!,  ne‑a dat ghes să încercăm să răsfoim, în Anul omagial al pastorației părinților și copiilor, câteva cărți din biblioteca pentru toți, de odinioară, în speranța că, de dragul Cuvântului, vom lăsa mediul virtual cu capcanele lui și ne vom așeza, din când în când, să citim și să redescoperim frumusețea și lumina cuvântului scris în „dulcea limbă românească".  Vă propunem un titlu uitat, dar recomandat elevilor de gimnaziu, în programa școlară. Lectura propusă este binevenită, mai ales, pentru părinți și bunici, pentru cititorii de toate vârstele.

„Cum am învățat româ­nește", de Costache Negruzzi (1808‑1868) se numără între lecturile obligatorii pentru clasa a VI‑a și este o povestire, cu tâlc, umor neaoș și cu vizibile accente autobiografice. Aflăm că, în vremea copilăriei sale ‑ pe când unii uitaseră „că suntem români și că avem și noi o limbă, pe când ne lipsea(u) și cărți și tipografie", iar boierii erau „ruginiți în românism" -  copiii din familiile înstărite, inclusiv, autorul lecturii, învățau la școli în limba greacă. Suntem la început de veac XIX, în plin regim fanariot și, la Iași, exista o singură școală în care se învăța românește, anume, Seminarul de la Monastirea Socola, școală pe care mai marii zilei o priveau ca pe „un azil al prigonitei noastre limbi". Seminarul a fost prima școală de grad gimnazial în limba română, înființată printr-un hrisov dat de domnitorul Alexandru Moruzzi, la 1 septembrie 1803, în timpul păstoririi Mitropolitului Veniamin Costachi.

„Tatăl meu era unul din românii aceștia. Nu ieșea nici un calendar care să nu‑l aibă el întăi, nici o carte bisericească, (pe) care să n‑o cumpere, nici o traducție care să nu puie să i‑o prescrie (copieze). Într‑o zi, viind de la școală… l‑am găsit cu o mare carte in‑folio,  dinainte.

– Cetește‑mi, îmi zise, o viață d‑a Sfinților din cartea aceasta!

– Iartă‑mă, părinte, eu nu pot ceti românește!

– Cum?! Apoi, dar, ce înveți tu?

– Elinește, am răspuns, păunându‑mă. De vrei să‑ți cetesc toată tragedia Ecubei, unde e acest frumos hor (cor n.r.)  a troienilor, pre care îl știu pe dinafară: «Aura, pontia aura,/ Ate pontoprosous komizeis/ Qoas akatous epoidma limnas/ poi me tan melean porevseis»...  (Se cuvine să spunem că Hecuba este personaj din mitologia greacă antică, genul ‑ tragedie antică, scrisă de Euripide. Hecuba era fiica frigianului Dymas - sau Cisseus - regele tracilor, cea de‑a doua soție a lui Priam, regele Troiei. Versurile aduse în atenție se tălmăcesc: „Adiere, suflu al mării,/ Precum conduci corăbiile ușoare/ care plutesc pe mare,/ încotro, mă vei îndrepta pe mine, nefericita?" (Hecuba, de Euripide).

– Poate să fie frumoase acele ce tu spui, zise tatăl meu, dar e rușine să nu știi limba ta! Mâine vei veni cu mine la Socola, unde este examen. Voi vorbi pentru tine cu dascălul, pentru ca să știi că asta îmi face mulțămire.

– O, negreșit, am răspuns cu bucurie!"

… A doua zi, când am ajuns, am găsit examenul pe la sfârșit. Se cercetase Istoria, Geografia, și celelalte. Sala era plină. Auditoriul se alcătuia mai ales din…  mume a(le) băieților, care ascultau într‑o religioasă tăcere…"

Am reținut acest text, pentru actualitatea lui și din motive lesne de înțeles. Odată, pentru că avem un tată, cap de familie, și mamă în același timp  (mama autorului a murit pe când avea doar un an,) preocupat de educația sănătoasă a propriului fiu, în spiritul dragostei față de Dumnezeu și în respect față de cele sfinte.  Apoi, pentru a sublinia, fie și în trecere, că scrierea și Limba română s‑au născut, pentru noi ca neam românesc și creștinesc, în Biserica Ortodoxă ‑ „Maica Spirituală a Poporului Român", cum o numește Eminescu. Ne‑am oprit la acest text, pe care îl găsiți și on‑line (lecturi‑scolare), pentru a întări ideea că  fiecare dintre noi ar trebui să aibă „bucuria" de a învăța și a se exprima, întâi de toate ‑ în limba maternă, în românește, în frumoasa și dulcea Limbă română, „ca un fagure de miere", indiferent unde l‑au dus nevoile vieții. Fiecare dintre noi și urmașii noștri, trebuie să urmeze învețe să se poarte și să se exprime, să vadă realitatea din jur prin prisma culturii și spiritualității în care s-a născut. Și vorbind „în limba mamei, limbă sfântă", să încerce să nu‑și strice „proforaua", adică, rostirea, dicția!

În „Cum am învățat ro­mânește", avem portretul unui pedagog, un tată, preocupat, la rându‑i, a‑și hrăni sufletul și mintea cu înțelepciunea din scrierile vremii, dar și cu hrana cerească din Cărțile Sfinte. Un părinte care, la rându-i, este model pentru fiul său. „Biblioteca tatălui meu era într‑o ladă mare, pururea deschisă, în coridor…", unde se găseau cărți și manuscrise, între acestea „Viețile sfinților", „Patimile Domnului nostru", în versuri, „Despre începuturile românilor", de Petru Maior, „Floarea darurilor" și altele.

Descoperim un părinte preocupat a da fiului său o educație solidă, pentru a‑și forma o conștiință identitară, nu atât din înțelepciunea oamenilor: filozofi, scriitori, istorici, cât mai ales de la Dumnezeu. Întâi de toate, tatăl îi recomandă fiului lectura din Viețile Sfinților, din scrierile sfinte, puține câte erau, pe atunci, traduse în românește, cu alfabet chirilic, pentru a cunoaște spiritul culturii și spiritualității creștinești și românești, în care s‑a născut. Abia cunoscându‑ți rădăcinile, te poți raporta în cunoștință de cauză, și cu conștiință, la cele ce te înconjoară prin  cuvânt, gând, faptă.

Viețile Sfinților noștri sunt modele de viață și de trai, fiindcă au viețuit după preceptele cerești din Cartea Cărților ‑ Sfânta Scripură ‑ sursa primară de învățătură și Izvor de lumină, pentru toți pământenii.

Mai avem, în această lectură, și portretul profesorului de Limbă română de la Seminar, care ‑ prin arta oratorică, l‑a impresionat pe tânărul Costache Negruzzi, dar după primele două lecții de predare a alfabetului, prin lipsa tactului pedagogic al dascălului, ucenicul a dat bir cu fugiții de la orele de pregătire! Povestirea e mult mai savuroasă, vă rog o descoperiți dumneavoastră!…

Desigur, literatura noastră are destule modele‑desăvârșite de pedagogi, învățători, dar astăzi ne oprim asupra acestui tată‑model. Salvarea tânărului învățăcel al Limbii române  a venit tot de la tatăl său, un părinte preocupat de tot ce‑i bun și frumos… „Am alergat la biblioteca tatălui meu… Am făcut inventarul și din mulțimea calendarilor și a cărților în limba grecească modernă, am găsit volumul lui Petru Maior ‑ «Despre începuturile românilor»". Și cu „abecedarul urgisit, în puține ceasuri, am învățat a ceti. Până‑în seară eram capabil să spun, pe carte, cât oricare anagnost (dascăl de biserică) de răpide. Seara, am cetit tatălul meu tot cântul întâi din «Moartea lui Avel» (Abel), singura carte care avea puterea de a‑l adormi… Astfel, Petru Maior m‑a învățat românește".

Sfântul Vasile cel Mare, Mare Dascăl și Stâlp al Bisericii (veacul IV), însuși absolvent al înaltelor școlii din Cezareea, Constantinopol și Atena, critică pedagogii din vremea sa, care aduceau în fața discipolilor modele lumești, din literatura antică greacă, personaje pline de vicii, superficiale, golite de înaltele idealuri, preocupate de o „desăvârșire fizică și spirituală", fără raportare la Dumnezeu. O învățătură de genul celei pe care o… recita Negruzzi tatălui său despre Hecuba, cea măritată a doua oară! Cu tact, părintele-pedagog Negruzzi și-a îndepărtat copilul de „antimodelul” plin de vicii... „Nu cuvintele învățate din înțelepciunea omenească" ‑ mai cu seamă „când născocesc pentru încântarea ascultătorilor" ‑ sunt importante în desăvârșirea copilului, a tânărului, a oricărui muritor de rând… „Tinerii, trebuie să se înfrupte din opere, cu totul în felul albinelor. Căci ele nu se apropie de toate florile și nici nu se străduiesc să ia totul de pe cele pe care se așază, ci – luând cât le este necesar pentru muncă, au lăsat restul în bună pace”, ne învață Sfântul Vasile cel Mare.

Înțelegem că responsabilitatea educării copiilor este întâi a părinților. Părinții trebuie să recomande copiilor lor acele cărți cu care au „merinde" bune, cu învățătură care nu le vatămă mintea și sufletul, în final, și trupul. Apoi, Biserica și Școala. Într-o analiză a „formelor fără fond”, Titu Maiorescu subliniază că „forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură... Prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o școală deloc, decât să facem o școală rea...” Fiindcă, într-o școală fără instrucțiune bună, „formele se discreditează cu totul în opinia publică și întârzie chiar fondul”, cuprinsă fiind de „amețeala formelor deșarte”... Bine ar fi ca „făcătorii” de  programe și manuale școlare să nu uite să se raporteze la cultura și spiritualitatea  în care ne-am născut noi, românii, creștini ortodocși din tată-n fiu, din neam în neam.

O descindere în realitatea imediată  ne arată că astăzi, mai mult ca oricând, părinții multor copii nefericiți sunt plecați în lumea mare, abandonându‑și fragedele vlăstare sau lăsându‑le în grija bunicilor, adeseori, neputincioși. Și a școlii – care se îndepărtează tot mai mult de istoria, cultura și spiritualitatea noastră... Din această pricină, multe vlăstare trăiesc „într-o amețeală a formelor deșarte”. Li se bagă pe gât educația pentru sex, în detrimentul materiilor ziditoare de suflet, formatoare a unei concepții sănătoase despre rădăcinile și identitatea neamului din care se trag. Apoi, nu de puține ori, copii noștri sunt prada „ofertelor” de toate felurile din mediul virtual.

Revenirea acasă a multor părinți din motivele… globalizării pandemiei, izolarea la domiciliu, obligat‑forțat, toate aceste condiții au dat șansa multor familii de români să se reîntregească, să redescopere bucuria de a fi și de a crește împreună, de a se așeza, la aceeași oră, la aceeași masă: mamă, tată, fiu, fiică, bunici… Zilele acestea, între multele știri despre nenorociri provocate de pandemie, pe ici, pe colo, câte un canal media ne mai strecoară și câte o imagine (în cuvinte și imagini) despre familii care par că au redescoperit lucrurile simple și sănătoase, dar atât de banale în ultimele trei decenii: ajutorarea celuilalt, răbdarea, dragostea, bucuria, comuniunea, nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu… Nu facem apologia „distanțării sociale”. Dimpotrivă, considerăm că trebuie să ne educăm urmașii fără mască, fără pseudo-modele, fără ipocrizie, și cu dragoste multă pentru Dumnezeu și pentru semeni.

Poate, astfel, vom observa mai bine că secularizarea, globalizarea, superficialitatea și agresivitatea mass‑media față de marile teme ale iubirii de neam, de țară și de Dumnezeu, trecerea în derizoriu a aspectelor care țin de identitatea nostră cultural‑istorică și spirituală nu ne fac bine, ci ne dezumanizează. Ne dezrădăcinează.

Dezintegrează ființa umană, alienează omul, „corola de minuni a lumii”. E bine să înțelegem că atacurile repetate la adresa Bisericii Ortodoxe Române, legate de ora de Religie sau de scoaterea însemnelor creștine din locurile publice, mai nou, de abținere de la Sfânta Împărtășanie, îi va determina pe mulți dintre părinții acestui veac să nu‑și țină urmașii departe de frumusețea nepieritoare a învățăturii filocalice și chiar de cultura și operele marilor noștri clasici.

„Didactica fără Dumnezeu" - cum numește Arhiepiscopul Dunării de Jos materia care îl ignoră pe Dumnezeu, predată în școlile noastre - împuținarea orelor de Limba și Literatura Română, Istorie, Religie, preocuparea pentru întreținerea „formelor fără fond", fuga din Biserica moșilor și strămoșilor noștri „falsifică brutal profilul poporului român", observa Mihai Eminescu, la vremea sa, observație de maximă actualitate și astăzi. Înstrăinarea copiilor și tinerilor noștri de lumina și cuvintele Sfintei Scripturi,  de „Vestea cea bună" a „Bunei Vestiri" și de învățătura filocalică, cu vocație universală ne vor transforma în străini la noi, acasă.

Depărtarea copiilor și tinerilor de aceste valori eterne strecoară în mintea și în sufletele lor vidul, goliciunea și superficialitatea unei culturi profane, fără Dumnezeu și străină sufletului creștin‑ortodox. „Educațiunea străină implică spirit străin, cultură străină. Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima și moravurile, cultura are a educa mintea. În fine, un om bine educat, cu inimă, caracter și moravuri bune, poate să fie c‑un cerc restrâns de cunoștințe, pe când ‑ din contra ‑ cultura, cunoștințele cele mai vaste pot să fie coprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă”, observă contemporanul Eminescu.

Cultura superficială și stearpă, străină spiritualității și sufletului românesc ‑ dar prezentă din plin în manualele alternative din ultimul sfert de veac și în mai toată media ‑ nu face decât să ducă la adormirea cultural‑spirituală și identitară a copiilor și tinerilor noștri. În timp, la dezrădăcinarea românului din matricea lui culturală‑spirituală, la dezintegrarea ființei românești, lăsând loc urii de neam, de frate și de țară, calomniei, dezbinării și disprețului față de tot ce au realizat bunii și străbunii noștri din neam în neam, din veac în veac.

Credem că rolul Familiei creștine rămâne definitoriu în educația cultural‑spirituală a co­­pilului și a tânărului. Să nu‑i arun­­căm pe copii noștri în „dasii și perispomeni"! (semne în scrierea greacă), vorba autorului nostru…  „Netăgăduit este că omul neînvățat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. Drept aceea, învățătorul (părinte, dascăl, preot) este pentru un tânăr aceea ce este și grădinarul pentru pom; sau ca plugarul bun care curăță de mărăcini țarina sa, până a nu semăna în ea sămânța bună", ne spune Negruzzi, în lectura de astăzi.

 Să găsim și noi sămânța cea bună a Sfintei Scripturi, Cuvântul bun al Evangheliei, și să o sădim ‑ în limba mamei ‑ în mintea și în sufletul urmașilor urmașilor noștri, pentru că… „În limba ta, ți‑e dor de mama" și doar în limba ta, durerea și dorurile  poți „să le mângâi", „iar bucuria s‑o preschimbi în cânt"!, rostește Grigore Vieru. „Marea Didactică” nu se face decât cu raportare la Dumnezeu...

Maria Stanciu este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala Galați și colaboratoare la Călăuza Ortodoxă

Prima parte, aici: O perspectivă creștină asupra educației în era Google (I)