Părintele ieromonah Adrian Făgețeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) s-a născut în comuna Deleni de lângă Cernăuți. Pe numele de mirean Alexandru. Preot la mănăstirea Căldărușani, a fost închis prima oară în perioada 1950-1956, iar în 1958 a doua oară, prin sentința 125/1958 a Tribunalului Militar București, la 20 de ani de muncă silnică și 10 degradare civică, pentru apartenența sa la mișcarea spirituală Rugul Aprins. După eliberarea din 1964, a slujit la Turda și în parohia Piatra Fântânii, Bistrița, iar din 1970 s-a retras la mănăstirea Cheia, jud. Prahova. A ajuns la mănăstirea Antim, apoi la schitul Locurele de lângă Lainici, la Putna și din nou la Locurele, scrie Pr. Fabian Seiche în lucrarea sa "Martiri și mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”.

Părintele Adrian a urmat cursurile Facultății de Drept din Cernăuți, a fost comisar la Biroul Administrativ Fălticeni, trece apoi la Judiciar, iar între 1939 și ianuarie 1941 este șeful biroului de Siguranță. Pentru executarea unor ordine date de șeful poliției în timpul evenimentelor din ianuarie 1941 este arestat și condamnat de Tribunalul Militar Iași împreună cu alți membri sau simtaizanți ai Mișcării Legionare, la 5 ani închisoare corecțională. Este deținut până în iunie 1941, trecând prin închisoarea militară A.C.A., Galata, Văcărești, Brașov. În urma decretului de „reabilitare”, al lui Antonescu, pleacă pe front în linia întâi. Este rănit grav la Stalingrad (la un pas de moarte) și revine în țară, fiind internat în lagărul Târgu Jiu de unde este eliberat în 1943.

Pleacă la Cernăuți, se înscrie la Facultatea de Teologie. Mănăstirea Putna devine locul unde se transformă în monahul Adrian. Se retrage la Râmnicu Vâlcea, de unde va reveni la studii în noul sediu al facultății, la Suceava. În vara lui 1945 este arestat pentru activitatea de polițist și internat în lagărul de la Slobozia, Ialomița, de unde este eliberat în august 1946. În aceste momente grele devine membru al Mișcării Legionare, înființând cu alți doi colegi un cuib, „Reînvierea”, care-și propunea să lupte împotriva comunismului.

În februarie 1947, după absolvirea Teologiei, pleacă la București să studieze filosofia. În iunie primește acceptul starețului de la Antim, Vasile Vasilache, să locuiască la această mănăstire. Aici va avea ocazia să asiste la celebrele conferințe ale „Rugului Aprins”, să-l cunoască pe Sandu Tudor, animatorul mișcării, care va exercita asupra lui o influență covârșitoare. În 1947 monahul Adrian se retrage împreună la mănăstirea Govora și renunță la facultate. La Govora stă în preajma marelui stareț Gherasim Bica, până în martie 1950 când răspunde chemării lui Sandu Tudor de a veni la schitul Crasna. Securitatea însă îl arestează pe Sandu Tudor în iulie 1950, iar pe el în decembrie. Trece pe la Făgăraș, apoi la Jilava. Condamnat la 31 martie 1952, la 8 ani temniță grea și 5 ani degradare civică. Va fi dus în mai 1952 la Canal. În 1953 este transferat la Aiud, în iunie 1954 revine la Făgăraș, din nou la Jilava, de unde este eliberat pe 28 sept. 1956.

Din nou liber, se stabilește la mănăstirea Lainici. Face călătorii la Slatina, Rarău și București, unde ia legătura cu vechii prieteni din grupul „Rugul Aprins” și cu foști camarazi de detenție cu care discută despre combaterea comunismului prin mijloacele credinței. Un exemplu este discuția cu preotul Victor Moise din comuna Strunga, jud. Iași, căruia i-a repetat că singura posibilitate de a combate materialismul este linia Bisericii, recomandându-i să-și ia doctoratul în teologie ca să poată influența în bine pe ceilalți preoți și credincioși.

Întâlnindu-l la Rarău pe Sandu Tudor, devenit ieroschim. Daniil (foto), acesta l-a convins pe părintele Adrian să se stabilească la Slatina, dar nu a mai ajuns deoarece a fost arestat din nou la 25 februarie 1958 și dus la Suceava. Prin sentința 125/1958, este condamnat în lotul Rugului Aprins la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și 20 ani detenție grea pentru „crima de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”. Cel mai mult a stat la Aiud, unde L-a purtat permanent pe Dumnezeu în suflet. Eliberat în urma decretului din 1964, va reveni în viața monahală.

Mai târziu va reveni în București la mănăstirea Antim. În 2003 s-a retras la schitul Locurele, în vârful muntelui, o scurtă perioadă pleacă la Putna și din nou la apoi, la schit.

Părintele mărturisește că salvarea în închisoare era doar una spirituală:

„Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo prețuiai tot darul lui Dumnezeu. Prețuiai aerul pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura ușii. Prețuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porția mea. Firav și abia ținându-se pe picioare, era pus să ducă niște hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice, și atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i rația de mâncare… În închisoare aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paștelui și mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: Hristos a înviat! și imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată, „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!”. Răsuna Aiudul de chemarea speranței, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor care credeau că am început o revoltă. Alergau nebunește prin curte și trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane și cereau întăriri. Erau speriați de glasurile noastre reunite, de forța spirituală a credinței, pe care nici o fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înțelege. Tăria pe care ți-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… În închisoare încetezi să exiști, doar Hristos te ține în viață” (la Gh. Penciu, Medici în recluziune, Ed. Vremea, 2001, p.1).

De-a lungul vieții, părintele Adrian a fost de șapte ori declarat mort. Odată, când avea cinci ani și era în timpul refugiului din Bucovina. Roata carului i-a trecut peste burtă. A murit pe loc. După o zi a înviat. O altă moarte clinică a avut-o la Stalingrad, salvat de acel avion nemțesc. „În tot acest timp, m-am gândit la multe. Mi-am revăzut viața, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morții, de durere fizică sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că și dacă aș fi fost împărat sau celebru șef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viața din temelii. După ce am ieșit din spital, în concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde în fața altarului mi-am închinat viața lui Dumnezeu, Salvatorul meu”.

În închisoare, un securist pe nume Blehan l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, brutele nu s-au mulțumit sa-l pedepsească băgându-l la carceră. Pe un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleți cu apă peste trupul său firav, iar în câteva ore apa a înghețat pe el. Părintele își amintește însă de cele mai frumoase lucruri: figura serafică a părintelui Sofian, finețea de neegalat a părintelui Ghiuș, ținuta morală fără cusur a țăranului Ilie din Săcele (pe care-l pomenește și azi la rugăciune), dârzenia lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar în celulă.

„Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât și a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen și a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăși, am ridicat crucea și el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofițerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: „Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” și poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simțeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exiști, doar Hristos te ține în viață. La ieșirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele și la vii, și la morți, neștiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în pușcărie eram și viu și mort, deopotrivă” (din nr. 611/2004, revista „Formula AS”).

A fost un apropiat al stareților Caliopie Georgescu și Calinic Cărăvan de la Lainici (mănăstire închisă în 1961 și redeschisă în 1970, unde s-a închinoviat). Părintele Adrian își amintește cum s-a rugat pentru dușmani:

„Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini și, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi și noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată țara, pentru cei prigoniți pentru dreptate. Se ruga chiar și pentru dușmanii văzuți și nevăzuți, pentru comuniști, spunând: „Toți sunt frații noștri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te și tu pentru ei”. Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor. Aș fi făcut orice, dar să mă rog pentru comuniști era peste puterile mele. Starețul Calinic nu a zis nimic – doar a zâmbit. Nu a trecut mult timp și în fața mănăstirii a oprit un alai de mașini negre și luxoase. Era mare agitație grozavă la poartă și din mașină a coborât Nicolae Ceaușescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: „Dumneata ești preot?… Am venit cu părinții mei și aș vrea să le citești niște rugăciuni pentru sănătate”. Cine ar fi putut crede așa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserică împreună cu ei și mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceaușescu și, deci, pentru comuniști. Atunci, am înțeles zâmbetul părintelui Calinic. Părintele știa totul. Avea rugăciunea văzătoare”.

Extrase din: Fabian Seiche, "Martiri și mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociația pentru Isihasm, Făgăraș, 2010. Sursa: MĂRTURISITORII