În furtuna de comentarii stârnită zilele trecute de articolul De ce școala nu te pregătește pentru viață, apărea ca un leitmotiv reproșul: dar despre școala inadecvată societății noastre n-ai nimic de zis? Uneori era formulat tranșant, cum fac eu acuma, adesea însă trebuia dedus dintr-o acuzație pe care am receptat-o în nenumărate rânduri și mai înainte: inutilitatea celor mai multe dintre conținuturile transmise actualmente prin programele școlare. Cei care gândesc așa văd în școală o formă de schizofrenie socială, un muzeu al ideilor și al practicilor anacronice, o colecție de apucături și năravuri revolute. Un soi de muzeu cu pretenții în actualitate și impact pentru viitor. Celor care cred că școala românească se află într-un profund dezacord cu societatea modernității târzii mă alătur, într-o anumită privință, și eu. Dar să vedem despre ce este vorba.

Elevilor mei le spun adesea că ar trebui să salute televizorul atunci când ajung acasă. Poate pare o glumă, se râde copios, se mai fac ochii mari, însă nu este. Pentru cei mai mulți dintre adolescenții de azi, efectul formator al televizorului este cu mult mai pregnant decât cel al familiei și al școlii la un loc. De fapt, și pentru adulți televizorul este reperul cultural fundamental, din simplul motiv că cel mai puternic colportor de imagini a încetat să ne mai afecteze cultura, a devenit chiar cultura noastră. Contemplarea deversării de imagini începe pentru cei mai mulți cu mult înaintea începerii școlii, ocupă mai mult timp decât școala și devine încetul cu încetul paradigma concepției noastre cu privire la informație. Pentru simplificare, atunci când în acest text vom face referire la televiziune, vom subînțelege toate tehnologiile care transmit conținut televizabil, faptul că mai nou tinerii preferă să-l asimileze prin intermediul internetului neschimbând câtuși de puțin valabilitatea afirmațiilor care urmează.

Inadecvarea dintre școală și lume se simte de la prima comparație: între un documentar de pe Animal Planet (alegem o ipostază nobilă a televiziunii, suntem generoși, nu luăm emisiunile lui Capatos/Măruță) și o lecție de istorie în sala de clasă distanța este colosală. Deși ambele sunt dedicate educației, copiii ar alege în număr covârșitor să se uite la documentar. Problema nu ține de temă în sine, ritualurile de împerechere ale felinelor mari sunt la fel de puțin relevante pentru ceea ce înțelegem prin viață reală ca și revoluția lui Oliver Cromwell. Alegerea este condiționată de mediu și de metode. E greu de imaginat o lecție de istorie, oricare ar fi ea, care să nu fie axată pe un discurs rațional, construit gradual în jurul unui adevăr și al unor dileme, cu referiri la alte discursuri similare numite lecții, cu căutări fastidioase ale sensurilor, cu semne de întrebare la final. O lecție de istorie este prin definiția ei serioasă, cu conținut, obligând la ceea ce Walter Ong numește "gestionarea analitică a cunoașterii”. Imaginile sunt puține și subordonate cuvântului.

Ei bine, documentarul despre ritualurile de împerechere ale felinelor mari e, înainte de orice, imagine și abia apoi cuvânt. Este, dintru început și până la sfârșit, spectaculos. Nu presupune nicio achiziție prealabilă, nici măcar exercițiul susținut al lecturii. Nu există niciun raționament, niciun argument, puținul conținut intelectual este subordonat aspectului emoțional. Nici măcar nu trebuie să știi de ce felinele nu sunt canide, sau care sunt felinele mici. Vocea prezentatorului nu-și permite nicio digresiune, nicio aluzie, nicio construcție figurată. De la un capăt la celălalt, gratificarea privitorului este cea emoțională. Principalul argument în favoarea acestui tip de educație este însă cel al spectaculosului.

Înainte de a ști să citească, înainte de a avea ocazia să aprecieze și să iubească școala, copiii de după revoluția din 1989 sunt plonjați în societatea spectacolului. Putem spune că, într-un anumit sens, lumea s-a aruncat furibundă spre televizor după 1989, pentru că exact funcția lui spectaculară fusese anihilată în deceniul al nouălea al secolului trecut. Dacă generația mea a citit mult, n-a fost pentru că ar fi fost mai deșteaptă decât cea care îi urmează, ci pentru că n-a avut alternative serioase în domeniul vizualului. Astăzi, televiziunile sunt mai importante decât orice instituție culturală națională, decât orice bibliotecă, decât orice academie. Mai importante decât familia însăși, de aceea sugerez salutarea televizorului ca pe o persoană umană. Cronologic vorbind, deprinderile pe care le formează televizorul la copii au loc înaintea celor pe care le conferă școala. Adesea, cu tristețe trebuie s-o spunem, școala se trezește în fața unui fapt împlinit, pe care nu-l mai poate contrazice. De exemplu, dacă astăzi avem în școală copii a căror atenție este subminată, nu există niciun program educațional care să restabilească această funcție.

Desigur, a fost o vreme când școala era un tărâm magic, un loc unde copilul evada dintr-o realitate cotidiană opresantă. În istoria pedagogiei românești, momentul acela coincide cu colectivizarea și impunerea în etape a învățământului obligatoriu. Când tata era bătut de comuniști ca să se treacă "la colectiv”, când mama îl trimitea în picioarele goale prin roua dimineții să pască oile pe imaș, când copilul bea apă din călcătură de vacă, școala era o expresie a paradisului, cu atât mai mult cu cât formula fățiș promisiunea plecării la oraș, departe de sărăcia și samavolniciile de la țară. Numai că vremea aceea a trecut de mult, iar astăzi copiii sunt hiperstimulați de tehnologie: tabletă, telefon mobil, calculator etc. Chiar dacă mulți profesori cred că talentul actoricesc ar trebui considerat parte a talentului pedagogic, chiar dacă unii sunt înzestrați cu suficient umor ca să destindă atmosfera în timpul lecțiilor, școala nu va fi nici măcar atât de spectaculoasă cât un buletin de știri.

Profunda senzație de inadecvare pe care o oferă școala românească provine din aceea că cei mai mulți dintre profesorii ei și suma covârșitoare a cunoștințelor pe care le adăpostește și transmite provin din ceea ce Neil Postman numește Epoca Tiparului, iar elevii și lumea înconjurătoare se află de multă vreme în Epoca Showbizului. Sunt două modele de societate cu organizare, viteză, exigență și forme de răsplată diferite. Tragicomedia pe care o trăim anual la examenele naționale și la bacalaureat, ilustrată atât prin rezultatele dezamăgitoare cât și prin gustatele colecții de perle, provine din faptul că, pentru cei mai mulți dintre elevi, școala rămâne până la capăt o terra incognita, spațiul în care ei rătăcesc 12 ani fără să-i deprindă regulile și fără să se simtă în el vreodată acasă. În școala românească, cei mai mulți dintre elevi nu sunt exploratori fascinați, ci exilați posaci.

Poate cu asta trebuia să începem, cu siguranță aici trebuie să ajungem: copiii. Cei de azi sunt pur și simplu altfel decât tot ce-a fost până acum, niciun manual de pedagogie nu scrie despre cum este această generație puternic traumatizată. Avem copii a căror atenție, concentrare și motivație sunt disturbate până la anulare. Aproape că nu are sens să ne punem problema dacă sunt inteligenți sau nu, pentru că inteligența lor este încuiată într-o cameră a cărei cheie n-o mai găsim. Vorbesc aici despre copii imposibil de urnit în procesul educațional, aflați în stare de neatenție cronică, cu o rezistență psihică deficitară, care practic renunță la cea mai mică dificultate, etern nemulțumiți, anxioși, trândavi, cu dificultăți obiective în demararea și finalizarea sarcinilor, cu memoria de lucru dramatic afectată. Copii cu grave probleme de caracter, care nu-și asumă niciun eșec, pentru tot ce li se întâmplă fiind vinovat altcineva. Știu, în urmă cu vreo douăzeci de ani, ceea ce scriu eu acum ar fi părut distopic. Pentru ei școala, care pentru bunicii lor era un loc al evadării și al salvării, este un spațiu carceral.

În urmă cu câțiva ani, la o clasă de care-mi amintesc și acum cu drag, am pus o întrebare unei eleve excepționale: cât timp aloci navigării pe internet în fiecare zi? Olimpiade la matematică, concursuri de la care se întorcea cu premii, media zece la toate materiile, inclusiv la a mea. Niciuna. Nu am nici măcar adresă de mail, mi-a răspuns. Dar televizor? Deloc, nu avem televizor acasă. Era în fața mea unul din ultimii copii crescuti normal în România lui 2010, neîndoielnic foarte inteligentă, dar mai ales educată corect din familie. Dar câtă inteligență nu se pierde în acest moment prin supraexpunere la tehnologie și imagine, adică prin proasta educație? Mă îngrozesc. Am trecut de la un popor care își pierdea geniile prin imposibilitatea de a le oferi accesul la cunoaștere la un popor care-și tâmpește geniile cu jocuri video, iresponsabilitate și cultură nihilistă.

Școala românească se află acum într-o imensă tragedie: aceea ce a nu mai avea cui transmite bagajul de care dispune. Și aici intervine reforma învățământului. Două curente se bat și-și clamează știința de a o înfăptui: primul se concentrează mai cu seamă pe formă, cel de-al doilea pe conținut. Formaliștii consideră că forma în care se transmite adevărul nu ar fi de natură să afecteze esența acestuia. Dacă stai să-i asculți, matematica ar putea fi transmisă pe ritmuri de rap, chimia ar putea fi toată subiect de show TV, iar literatura română ar putea fi cunoscută prin intermediul ecranizărilor cinematografice. Tabăra cealaltă, care crede că trebuie lucrat mai întâi de toate la conținuturi, poate fi recunoscută prin acuzațiile constante privind apoplexia programei școlare, care ar trebui descongestionată. Firește, diferite niveluri de întrepătrundere sunt inevitabile.

Nu știu dacă ați citit cu atenție începutul paragrafului anterior. Vă reamintesc: "școala nu mai are cui transmite bagajul de care dispune”. E o afirmație cu caracter statistic, care nu exclude excepții notabile. E o stare de dezolare care n-are legătură cu școala, ci cu lumea în care trăim. Oricât ne place să ne imaginăm școala ca un sistem izolat, realitatea e că nu-i decât unul din multele vase comunicante influențate de și care influențează la rândul său întregul. Desigur, putem reforma școala pentru a masca această tristețe, la urma urmei asta facem de douăzeci de ani, cerem elevilor să știe din ce în ce mai puțin și acoperim neștiința lor cu note mari, din ce în ce mai mari. Poate că niciodată n-au avut elevii note mai mari, aproape invers proporționale cu cunoștințele lor, ca astăzi. Numai că ne pregătim să distrugem școala pentru a o face mai bună pentru elevii noștri. Desigur, putem s-o facem și pe asta, ne-am dezindustrializat, am vândut aproape orice se numea ramură economică strategică, ne vindem pădurile și pământurile arabile, o parte semnificativă a forței noastre de muncă e pierdută pentru totdeauna, de ce n-am arunca în aer și ce-a mai rămas din școala românească?

Ei bine, există suficiente motive fundamentale pentru care ar trebui să nu încercăm să racordăm școala la societatea actuală. Să lăsăm școala cum este ea, ba și mai bine, să aducem înapoi greaca veche și latina, să facem istorie temeinică, cronologică, cu idealuri și eroi, literatură universală și tot "balastul” la care am renunțat în ultimii ani crezând c-o să ne luăm zborul spre al șaptelea cer al fericirii. Să construim caractere în egală măsură cu inteligențe. Să lucrăm la cauzele pentru care copiii se simt disconfortabil la școală, sarcină care privește fiecare părinte în parte, deci întreaga societate românească. România încă mai are resurse umane să-și revină din marasmul în care Uniunea Europeană și globalizarea au aruncat-o. Un proverb african spune: "E nevoie de un sat întreg ca să educi un singur copil”. Cu alte cuvinte, o societate bolnavă nu trebuie să aibă pretenții de miracole de la școala ei. Nu transferând copiilor noștri deresponsabilizați fițele noastre de consumatori îi vom pregăti pentru școala românească. De fapt, ca să spun un secret, școala nu e obiect de consum, la fel cum nici inteligența nu este, nici dragostea și nici mântuirea. Toate acestea presupun schimbări ale personalității, adaptări, ajustări, explozii, îmbobociri, înfloriri și fructe ale omului.

Dincolo de societatea spectacolului, mai există o Românie a lucrului temeinic de care avem nevoie și singura cu care putem supraviețui. Nu o vedeți decât rareori la televizor, e plină de oameni buni și care-și fac treaba. Este mai ales România orașelor mici și a satelor încă vii, în care am norocul să trăiesc. Dacă vi se pare că visez, am o singură întrebare: să zicem că aveți nevoie de o intervenție chirurgicală, iar în fața voastră se află doi specialiști: primul, un băiat de gașcă, cu fizic de playboy, la curent cu toate gadget-urile, care vă asigură că va fi aproximativ. A făcut școală hipermodernă, a învățat să-și exprime opiniile și mai cu seamă i s-a inoculat ideea că aproximativ este foarte bine. Al doilea, un nene cu față de tocilar, plictisitor până-n măduva oaselor, maniac al perfecțiunii. A făcut o școală învechită în care i s-a repetat până la sațietate că bine înseamnă de fapt destul de prost, că ținta lui ar trebui să fie foarte binele. Cui vreți să-i încredințați salvarea voastră?

Nu am îndoieli în privința alegerii, însă știți că cel care urmează să vă opereze și-a folosit intens capacitatea de a memora, ba chiar a transformat lucrul cu memoria proprie într-o artă cu nimic mai prejos decât artele marțiale? Că raționamentele și judecățile lui s-au finisat încetul cu încetul la școala maeștrilor anatomiei și ai chirurgiei, cu mulți ani înainte ca el să aibă ocazia să-și manifeste gândirea critică? Că dezvoltarea lui profesională s-a făcut departe de distracții, în biblioteci și laboratoare, într-o asceză a studiului și a dăruirii care singură este capabilă să vă salveze? Înainte de a vrea să distrugeți școala pentru a o face mai bună pentru lume, gândiți-vă că s-ar putea ca într-o zi să aveți nevoie de roadele ei.

România nu are luxul de a importa creiere din țările unde învățământul continuă să fie serios și apreciat: India, China, Egipt, deci lumea a treia.  Adică din acele țări unde școala este o oază de fericire și promisiunea unei lumi mai bune. De aceea România nu-și poate distruge învățământul, așa cum au făcut țările bogate ale lumii. Nici măcar instalatori, dulgheri și frizeri nu ne permitem de aiurea, trebuie să-i facem aici, dintr-ai noștri. De aceea e nevoie nu de reformă, ci de o restaurare a școlii, inclusiv a acelor segmente distruse de politrucii noștri. Așa cum este acum, școala încă face ceea ce spunea Cicero că este datoria educației: îl eliberează pe tânăr de tirania prezentului. A racorda școala la prezent nu este nici pe departe un ideal, ci un coșmar de care ar trebui să ne ferim.

 

Articol apărut mai întâi pe blogul autorului.