Ministrul Educației a emis în urmă cu două săptămâni ordinul privind retragerea titlului de doctor acordat lui Gabi Oprea. Previzibilul deznodământ nu a avut și forța morală de a-l îndupleca pe fostul vicepremier să-și revoce angajamentul de ”a cere dreptatea în instanță”, sub pretextul  că pe vremea lui plagiatul nu era ”atât de plagiat”, și că legea prin care a fost deposedat de această demnitate a fost deliberat ”aplicată retroactiv”.

 

Or, mă întreb, de ce nu știa ”însărcinatul cu siguranța națională” că normele de citare sunt atemporale? Pentru că ducând mai departe raționamentul domniei sale, s-ar putea spune că retragerea titlurilor academice ale Elenei Ceaușescu s-ar traduce și ea ca o injustețe (sau de ce nu, un atac la interesul național?), cât timp acestea fuseseră obținute într-o perioadă în care erau conforme cu testamentul academic stabilit României de ”foștii îndrumători ai științei și culturii”, în vremea lui Mihail Roller sau Petre Constantinescu-Iași. 

Dar fundarea judecății ”apărătorului interesului național” nu este, bineînțeles, doar un accident, ci chiar oglinda de după 1989 a unor elite conducătoare-progenituri complice ale fostei nomenclaturi. Și nu m-ar mira deloc ca într-un scenariu deja-vu, la înfățișarea în instanță, Gabi Oprea, aflat în fața verdictului inevitabil de menținere a ordinului emis de minister, să declame către judecător: ”O să te audă intelectualii (sau militarii, după caz) din țara asta și toți colegii mei. O să te audă colegii mei! O să te audă!”, așa cum o făcea Elena Ceaușescu la procesul din 1989, când statutul său de academician, doctor și inginer se dizolva iminent, odată cu ivirea primilor zori ai democrației.

În alte cuvinte, această mentalitate -de tip Oprea- nu este spontană, ea a fost rafinată în România după 1989, conștient, timp de ani buni, ca mod de viață al unei oligarhii experte, obișnuite să nu admită nici o formă de contestare, într-o țară în care cei care se opuneau erau marginalizați, intimidați sau alungați. Din acest motiv, poate, tapajul produs de intervenția justiției în problema plagiatelor poate fi văzut de noi și ca un prim simptom al rupturii noastre colective din rapacitatea tumorală a unei elite politice pentru care dreptul de a conduce e unul acordat pe vecie, iar furtul intelectual: decorația care ornează această impostură. Astfel, coloanele oficiale și arbitariul de stat reprezintă azi bariera dintre noi și ei. Între NOI, simpli cetățeni, și EI, existând o falie pe care nimeni nu o poate trece. Străzile desfundate, cartierele cenușii, traficul infernal sunt destinate nouă, celor care ar trebui să fim reduși, etern, la funcțiile unor aparate care furnizează muncă și voturi. De la Victor Ponta la Gabriel Oprea, furtul intelectual este doar parte din traseul de carieră al acestor parveniți, fiind practicat cu nonșalanța pe care doar certitudinea impunității le-o poate conferi. 

Oprea costruise o întreagă rețea care acorda pe bandă rulantă sute de doctorate, în epicentrul căreia se afla el , iar, academiile de ramură ajunsereră spații în care influența se trafica, fără emoții sau tact de cei care mizau pe încremenirea mocirloasă a unui sistem pe care îl manipulau dicreționar. Ei bine, în România de acum, metastaza politică definește condiția statului însuși. Inamic al libertății, protector al privilegiilor, luat în stăpânire de oligarhia partinică, statul din România s-a opus ani buni propriilor cetățeni, cu o tenacitate perversă, iar extinderea furtului intelectual este semnul acestei patologii. 

Ieri, colegii senatori l-au scăpat pe Gabi Oprea de urmărirea penală, votând împotriva cererii DNA în dosarul morții lui Bogdan Gigina, pentru că ei poate știu mai bine ca noi că solidaritatea îi face pe escroci aproape invulnerabili, când noi suntem dezbinați.

De aceea, alegerile parlamentare din decembrie reprezintă o șansă unică pentru România; O șansă de a înțelege că elita politică este permanent regenerabilă, iar politicienii dispăruți trebuie să lase loc altora noi, nemarcați de același stigmat al rapacității și al cupidității. Față de asemenea imperative reacția noastră este decisivă, iar din solidaritatea noastră, a unor minuscule animale, se pot naște stânci, de care uneori s-au sfărâmat corăbii.