Continuăm dosarul despre trădarea românilor din Ucraina de către autoritățile de la București cu un interviu al Emiliei Țuțuian cu profesorul Tiberiu Tudor,  fizician, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România și autor al volumului „Tratatul cu Ucraina - Un act de trădare națională”
Politica Bucureștiului față de Basarabia și Bucovina: ofensivă, defensivă, capitulare, trădare

Emilia Țuțuianu: Domnule Tudor ce v-a determinat să scrieți această carte, abordând un subiect dureros pentru istoria neamului românesc?

Profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor: În anul 1997, imediat după preluarea puterii de către Convenția Democrată, am fost luați prin surprindere de câteva declarații contrare interesului național pe termen lung ale rectorului Universității noastre, profesorul Emil Constantinescu, devenit președinte al României. Printre altele, la conferința de la Davos, în ianuarie 1997, și-a declarat disponibilitatea pentru ceea ce a numit „Tratatul cu Ucraina - Un act de trădare națională", autor profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor, sacrificiul istoric"- recunoașterea dreptului de succesiune a Republicii Ucraina asupra teritoriilor românești ocupate prin forță de către defuncta Uniune Sovietică.
 
Trebuie subliniat că aceste declarații ale președintelui Constantinescu au fost făcute fără un minim mandat, cel din partea Parlamentului României. În discuțiile pe care le-am avut cu profesorul Constantinescu am realizat că este insensibil la ceea ce eu și mulți colegi consideram interese naționale strategice ale României, la est și la vest. În disperare de cauză și în regim de urgență am constituit și am înregistrat o formațiune civică - Forumul Civic Național Român - menită să stopeze sau cel puțin să dea replica disponibilităților de acest fel ale Președinției și ale Guvernului Ciorbea care, cu mare repeziune și eficiență, s-au constituit în politici de stat capitularde: la est Tratatul cu Ucraina, la vest Ordonanța Guvernamentală de Urgență 36/1997 pentru modificarea și completarea Legii Învățământului, printre altele în sensul fundamentării legislative a segregării etnice până la nivel universitar a învățământului de stat din România. În Senatul Forumului Civic Național Român, în 1997 erau personalități importante ale științei și culturii române, printre care academicienii: Ion Irimescu, marele nostru sculptor, Leon Dănăilă, șeful școlii românești de neurochirurgie modernă, Sergiu Chiriacescu, președintele Consiliului Rectorilor la acea dată, Florin Constantiniu, marele nostru istoric, Vasile Gionea, unul dintre părinții Constituției din 1991, Horia Mazilu, decanul Facultății de Litere a Universității din București, etc. Din păcate, mișcarea noastră, constituită ad-hoc începând cu martie 1997, nu a putut ține pasul cu avalanșa acțiunilor Puterii - pe care am descris-o detaliat în carte - și în iulie 1997, președintele Constantinescu a promulgat tratatul.
 
În schimb, în toamna lui 1997 această mișcare civică, predominant universitară, a avut suficientă forță pentru a bloca articolele antinaționale ale Ordonanței 36: spargerea Universității Babeș-Bolyai nu a mai avut loc, procesul de segregare a învățământului de stat din România pe criterii etnice nu a putut fi extins și la nivelul învățământului universitar, așa cum o cerea imperativ U.D.M.R.-ul (aflat la guvernare, în cadrul Convenției Democrate). Cartea „Istoria unei trădări naționale - Tratatul cu Ucraina" am scris-o și pentru a pune la dispoziția unei viitoare diplomații românești responsabile argumentele că validarea Tratatului cu Ucraina a fost obținută de către Putere printr-o amplă manipulare a societății românești, exprimând voința de cabinet a unei camarile și nu voința poporului român, care ar fi trebuit să fie larg consultat, eventual prin referendum, într-o problemă de o asemenea anvergură. Prin delimitarea de o minoritate responsabilă de validarea acestui tratat, diplomația noastră va avea legitimitatea denunțării lui, la momentul istoric potrivit.

E.Ț.: Articolul despre cartea dvs. apărut în revista Melidonium, prin numărul mare de vizualizări, arată interesul față de o rană deschisă a sufletului românesc - pierderea Basarabiei, a ținutului Herța și a Bucovinei de nord la 28 iunie 1940.

T.T.: Herța a fost o culme a abuzului ocupației sovietice din 1940 a teritoriilor românești. Dar problema noastră, a contenciosului nostru cu Ucraina, nu este a Herței, nici a Insulei Șerpilor sau a Platoului Continental al Mării Negre. Problema este cea scandată de Marea Adunare Națională de la Chișinău ─ cum a numit Mircea Druc uriașa demonstrație națională anticomunistă din 27 august 1989: Muntele și Marea! Bucureștiul va trebui să înțeleagă ceea ce pentru Chișinău a fost clar de la început. Kievul va trebui să accepte ceea ce înțelege foarte bine: nordul Bucovinei, Herța, Insula Șerpilor, nordul și sudul Basarabiei sunt pământuri românești, pe care va trebui să le restituie în întregime. Ucraina este un stat artificial, extins peste orice măsură prin anexiunile sovietice din anii '40 și includerea în granițele unionale ale RSS Ucrainene a unor teritorii care au aparținut tuturor statelor învecinate: Polonia, România, Cehoslovacia și actuala Federație Rusă. Anul 2014 a arătat că Ucraina - indiferent de susținerea și interesul geopolitic în această zonă al unor mari puteri - este la limita imploziei, implozie care, mai devreme sau mai târziu, se va produce. Ucraina va avea stabilitate statală numai când se va retrage în granițele sale etnice istoric justificate. Așa cum au făcut foste mari puteri ale căror ambiții fuseseră susținute de posibilitățile lor într-o mult mai mare măsură decât in cazul Ucrainei: Austria și Turcia, actualmente state stabile și surse autentice de stabilitate.

E.Ț.: Cum ați perceput dvs. orientarea politicii românești față de aducerea la Țara mamă a teritoriilor românești, în ultimii 25 de ani?

T.T.: Politica românească, a forurilor de conducere ale României de dincoace și dincolo de Prut, în privința reîntregirii țării și a recuperării teritoriilor românești ocupate actualmente de Republica Ucraina a avut trei etape: ofensivă, defensivă, capitulare.

E.Ț.: Cum apreciați politica românilor din stânga Nistrului în anii 1989 ce a culminat cu demonstrațiile din Chișinău din 27 august 1989 în plină politică glasnost și înainte de evenimentele din decembrie din România?

T.T.: În 1989-1990, românii au dus o politică ofensivă. Ei au contribuit din plin la forțarea cursului istoriei, prin voința unită a poporului și a oamenilor de stat care se ridicau dincolo de Prut. Românii au fost, alături de gruzini și de baltici, în linia întâi a ofensivei pentru demolarea imperiului sovietic. Chișinăul a depășit prin amploarea manifestațiilor toate celelalte capitale răzvrătite ale imperiului. Revoluția națională anticomunistă a românilor de dincolo de Prut a adus o contribuție importantă la una dintre marile răsturnări istorice ale acestui secol: prăbușirea comunismului și destrămarea imperiului sovietic. In anii 1988-1989 începuse procesul de destrămare a Uniunii Sovietice. Republicile Baltice, Moldova, Republicile Transcaucaziene și cele din Asia Centrală își revendică independența. La 27 august 1989 o jumătate de milion de oameni inundă Chișinăul. Sub flamurile tricolorului mulțimea intonează cu hotărâre Deșteaptă-te Române! Printre pancartele și pânzele albe ale lozincilor: MUNTELE și MAREA! După 40 de ani de rezistență anticomunistă și după aproape două secole de rezistență îndârjită împotriva deznaționalizării, românii de dincolo de Prut au conștiința națională intactă. Ei revendică, o dată cu independența Republicii Moldova, și realipirea teritoriilor românești ocupate de RSS Ucraina: Muntele (nordul Bucovinei, Ținutul Herța, nordul Basarabiei) și Marea (sudul Basarabiei).

E.Ț.: Relatați-ne vă rog ce schimbări au avut loc în politica românească începând cu anii 1990, în ce privește teritoriile românești pierdute prin Pactul Ribbentrop-Molotov în 1940?

T.T.: După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, și apariția noilor state independente desprinse din Uniune, problema Teritoriilor Românești Ocupate revine stringent în actualitate. Uniunea Sovietică, deținătoarea titlurilor de suveranitate — contestabile și ele — asupra acestor teritorii, dispare ca subiect de drept internațional; apar ca subiect de drept internațional noi state; printre ele Republica Ucraina și Republica Moldova. Imediat după eșuarea puciului de la Moscova, când destrămarea Uniunii Sovietice devenise iminentă, sau cel puțin a doua zi după dispariția Uniunii Sovietice ca subiect de drept internațional, în decembrie 1991, politica externă a României ar fi trebuit să se orienteze spre aducerea fermă la cunoștința comunității internaționale și menținerea permanentă în conștiința acesteia a faptului că estul și nordul Moldovei — teritoriu românesc înainte de semnarea Protocolului Secret al Pactului Molotov - Ribbentrop și de invazia sovietică — se află într-o situație identică, din toate punctele de vedere, cu cea a Țărilor Baltice și că România cere, la dezmembrarea Imperiului, restitutio in integrum.

E.Ț.: Cum au reușit românii să piardă înfăptuirea Unirii între cele două state românești în anii 1990?

T.T.: Roadele formidabilei mișcări naționale de la Chișinău nu au putut fi culese datorită lipsei de anvergură, clarviziune și coerență a clasei politice de la București precum și datorită apatiei civice a țării în problemele de interes național major. În perioada marilor reașezări statale din Europa de Est, când porțile istoriei ne-au fost deschise pentru realizarea cu riscuri minime a Unirii și a recuperării Teritoriilor Românești Ocupate, orizontul politic al Bucureștiului nu depășea, de o parte și de alta, perimetrul Pieții Universității. Țara era în război civil rece; antrenați într-o luptă fratricidă, românii au pierdut momentul Unirii.
Momentul istoric fiind pierdut, a trebuit să ne repliem: a doua etapă, defensivă, a început în 1991 și a durat până în 1997.

E.Ț.: Care era situația Ucrainei în anii 1990, stat care deține Bucovina de nord și sudul Basarabiei, teritorii românești ocupate prin Pactul Ribbentrop-Molotov de defuncta URSS și care a fost politica română față de vecinul de la est?

T.T.: În 1991 Republica Ucraina, principala beneficiară a rapturilor teritoriale ale Uniunii Sovietice după cel de-al doilea război mondial, este în plină criză de legitimitate: ea deține de facto teritorii care au aparținut tuturor statelor învecinate: Polonia, Cehoslovacia, România și, foarte important, Rusia.

Rada Supremă proclamase independența Republicii Ucraina la 24 august 1991. Conștienți, de la bun început, de dificultățile Ucrainei „de a supraviețui, de a se legitima și defini ca identitate", ucrainenii revin, peste o jumătate de an, plusând cu referendumul pentru legitimarea pe plan intern a independenței. Ucraina este singura fostă republică unională care organizează referendum în problema independenței.
In 1991, Parlamentul României reacționează prompt, barând calea ofensivei pentru legitimitate a ucrainenilor care, în ceea ce ne privește, însemna o ofensivă pentru uzurparea drepturilor noastre asupra Teritoriilor Românești Ocupate.
In Declarația, Parlamentul României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în ședința Camerelor reunite, se spune:

„Parlamentul României, luând cunoștință de hotărârea autorităților de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenței Republicii Ucraina
- declară solemn că referendumul organizat de autoritățile de la Kiev în teritoriile românești încorporate cu forța în cadrul fostei U.R.S.S. - respectiv Bucovina de Nord, ținutul Herța, ținutul Hotin precum și în județele din sudul Basarabiei - este nul și neavenit, precum și consecințele acestuia.
- cere parlamentarilor și guvernelor tuturor statelor care vor recunoaște independența Ucrainei să declare expres că această recunoaștere nu se extinde și asupra teritoriilor românești menționate.
- solicită Guvernului țării să înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S."

Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifică Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc. Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părții române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu.
Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condițiile ocupației sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră și ale colaborării și asistenței mutuale.
Notificarea caducității Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariției acesteia ca subiect de drept internațional, și exprimarea disponibilității de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României - Republica Ucraina - era un act menit să deschidă câmpul discuției problemei frontierei dintre România și Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki .
Până în 1997, negocierile privitoare la încheierea Tratatului de bază cu Republica Ucraina au avut un caracter echilibrat.

E.Ț.: Ce ne puteți spune despre politica românească începând cu anul 1997 în ce privește românii din jurul României, din teritoriile istorice românești?

T.T.: După câștigarea alegerilor de către Convenția Democrată, politica externă a României în privința contenciosului teritorial cu Ucraina devine capitulardă.

Imediat după investitură, la reuniunea de la Davos din ianuarie 1997, președintele Constantinescu lansează ideea "sacrificiului istoric". Intr-un interviu acordat postului privat de radio ucrainean Nova Mova, în februarie 1997, președintele Constantinescu declară: „Suntem dispuși să recunoaștem granițele actuale. Această recunoaștere a realității va forma, într-adevăr, baza tratatului", menționând de asemenea că „Insula Șerpilor este teritoriu ucrainean". In februarie 1997 președintele Constantinescu nu avea mandat pentru avansarea ideii „sacrificiului istoric". Nu consultase poporul român, prin referendum, nu consultase nici măcar Parlamentul țării.
În continuare întreaga diplomație românească este pusă să lucreze în favoarea consolidării statalității „tânărului stat ucrainean".

Primul implicat este Ministerul Afacerilor Externe. La 7 martie apare stupefiantul comunicat al M.A.E.:
„Ministerul Afacerilor Externe nu va ceda în privința intereselor legitime ale României. In acest context, subliniem încă o dată că securitatea României e legată de independența, stabilitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, pe care nu e suficient doar să le recunoaștem, ci chiar să le susținem prin toate mijloacele politice și juridice care ne stau la îndemână."

E.Ț.: Cum s-a ajuns la semnarea Tratatului cu Ucraina din 1997 și care sunt consecințele politice și istorice?

T.T.: O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice și a parlamentarilor este pusă în funcțiune. Principalii artizani ai acestei acțiuni sunt președintele Emil Constantinescu, președintele Senatului Petre Roman și ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin. Dincolo de perdeaua de fum a explicațiilor celor care au participat la redactarea și validarea tratatului, dincolo de toate precauțiile și de reușita redactării tratatului în termenii Actului Final de la Helsinki, esența tratatului este achiesarea, acceptul liber consimțit al României, la actuala frontieră cu Ucraina. Ucraina a apărut ca subiect de drept internațional în 1991. Tratatul întrerupe linia contestării drepturilor Ucrainei asupra Teritoriilor Ocupate, începută prin Declarația din noiembrie 1991 a Parlamentului României, și, în 1997, România face cadou Ucrainei recunoașterea actualei ei frontiere de sud-vest.
Recunoașterea actualei frontiere de stat între România și Ucraina este explicită în Schimbul de Scrisori între cei doi miniștri ai Afacerilor Externe (așa-numitul Acord Conex) prevăzut la art.2.2 al Tratatului. Iată care este conținutul acestui Schimb de Scrisori:

"1. Guvernul României și Guvernul Ucrainei vor încheia, în cel mult doi ani, un Tratat privind regimul frontierei dintre cele două state, pe baza principiului succesiunii statelor în privința frontierelor, potrivit căruia proclamarea independenței Ucrainei nu afectează frontiera de stat existentă între România și Ucraina, așa cum a fost definită și descrisă în Tratatul din 1961 privitor la regimul frontierei de stat româno-sovietice și în documentele de demarcare corespunzătoare valabile la 16 iulie 1990, data adoptării Declarației privind suveranitatea statală a Ucrainei. (...)
3. Ucraina se va angaja să nu amplaseze mijloace militare ofensive pe Insula Șerpilor, care aparține Ucrainei, potrivit punctului 1 de mai sus."

Astfel, esența „principiilor și procedurilor convenite prin Schimbul de Scrisori" este:

- renunțarea la efectele notificării din 1993 a caducității Tratatului din 1961 privind regimul frontierei de stat româno-sovietice;
- anularea efectelor Declarației din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României cu privire la referendumul asupra independenței Ucrainei.
- recunoașterea dreptului de succesiune al Ucrainei asupra Teritoriilor Românești Ocupate de fosta Uniune Sovietică și deținute acum de Republica Ucraina.
Schimbul de Scrisori nu a fost prezentat plenului Parlamentului în cursul ședințelor de ratificare, motivându-se că „el nu este parte a Tratatului" (cu toate că prevederile lui
art. 2.2 din Tratat - „vor intra în vigoare simultan cu intrarea în vigoare a prezentului tratat"). Puțini parlamentari cunosc conținutul Schimbului de Scrisori implicat în tratatul pe care l-au votat.

Semnarea Tratatului a însemnat anularea tuturor eforturilor de prudență diplomatică din perioada '91-'96. Ea a însemnat sfârșitul defensivei. A însemnat capitularea totală a României în fața Ucrainei.

Până la ratificarea și promulgarea acestui tratat, „tânărul stat ucrainean" nu avea nici un act prin care România să-i fi recunoscut frontiera. Acum îl are.

E.Ț.: Răni nevindecate în sufletul românilor moldoveni, Moldova glorioșilor Alexandru Cel Bun și Ștefan Cel Mare, cu teritoriile vechiului voievodat medieval Moldova aflându-se în acest moment în trei state: România, Moldova și Ucraina. Există vreo șansă să se schimbe ceva în destinul acestui popor?

T.T.: Am o neabătută încredere în luminozitatea destinului nostru ca popor și ca națiune. El este asemenea unui pârâu subteran care iese din timp în timp în lumină, uimind cu strălucirea și prospețimea lui: Unirea Principatelor, Independența, Marea Unire. Cursul lui este deja jalonat de oameni de stat de anvergură europeană care ne-au ridicat Țara în istorie. Nu trebuie decât să urmăm aceste jaloane pentru a ne reîntâlni cu el atunci când va străluci din nou în lumina evenimentelor istorice favorabile.

Întâlnirea cu destinul nostru istoric a fost ratată la un moment extrem de fast: 1990-91. Dar acest destin există și își continuă, cu răbdare și tenacitate, cursul. Să ne pregătim pentru viitoarea noastră întâlnire cu el. Cum?
Aducând la conducerea țării, oameni competenți, cu o vastă cultură istorică și politică, dornici să-și slujească Țara și având curajul, înțelepciunea și abilitatea în a o face.

Reînființând, pe toate planurile, marea Școală a Educației Naționale – aceea la care au crescut elitele care au realizat ridicarea națiunii pe treptele împlinirii ei, din generație în generație.
Adaptându-ne cu suplețe tacticile politice de moment obiectivului național strategic major - în momentul de față refacerea unității statale a României – cu flexibilitatea, abilitatea și înțelepciunea de a fructifica în direcția acestui obiectiv strategic oportunitățile care se ivesc mereu în cadrul echilibrului de forțe, mereu schimbător, realizat între marile puteri. Și de aici începe discuția asupra a ceea ce este și a ce ar trebui să fie, politica externă a României în momentul de față.

E.Ț.: Stimate domnule profesor Tiberiu Tudor vă mulțumesc pentru această lecție de istorie și patriotism oferită cititorilor.

T.T.: Vă mulțumesc și eu, adăugând că profilul cărții mele este unul de istorie în măsura în care istoriografia națională este o făclie care trebuie să lumineze calea politicii naționale.

Ambasadorul Aurel Preda, martor ocular la actul de trădare: pe Severin îl cheamă Skvosnik

Profesorul Aurel Preda, ex-ambasador si expert in drept international, este, printre altele, autorul studiului "Aspecte teoretice, practice si diplomatice romanesti in domeniul tratatelor politice", Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007. A negociat o vreme Tratatul cu Ucraina, dar peste el nu se putea trece. Pana cand "Liderul Regional" a comandat "sacrificiul istoric" si a fost inlocuit de alti diplomati care se blocau cand ucrainenii aveau un singur raspuns: "Nietu!". Un interviu și o sinteză de Viorel Patrichi. reproduse de la www.insulaserpilor.info și romania-rusia.info:

Domnule profesor Aurel Preda, cum caracterizati duelul juridic dintre Romania si Ucraina de la Curtea Internationala de Justitie de la Haga pentru delimitarea spatiilor maritime in Marea Neagra?
 
Excelenta prestatia Romaniei! Era un proces necesar si inevitabil. De altfel, inca din 1998, i-am spus domnului Andrei Plesu, ministrul de externe de-atunci, ca trebuie sa mergem la Haga fiindca dialogul cu Ucraina nu duce nicaieri. Cu diplomatii rusi se mai poate discuta, dar ucrainenii nu au decat un singur cuvant: "Nietu!". "Risipim inutil banii contribuabilului roman, domnule ministru! Am avut sase runde de tratative cu ucrainenii si degeaba!" S-au intalnit de 24 de ori si tot la Haga au mers, cum am zis eu!

De ce credeti ca s-a ajuns totusi aici? Poate fi suficienta opacitatea diplomatiei ucrainene atunci cand incercam sa aparam un drept istoric al Romaniei?

Eroarea s-a instituit prin Tratatul bilateral dintre Ucraina si Romania, semnat de Leonid Kucima si Emil Constantinescu. Pentru a clarifica lucrurile, trebuie sa ne referim insa la cateva repere istorice.

Articolul XLVI din Tratatul de la Berlin, din 13 iulie 1878, arata limpede: "Insulele care formeaza Delta Dunarii, precum si Insula Serpilor, Sangeacul de Tulcea, cu districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Hârsova. Kustendje, Medgidia se reunesc la România". Este practic reconfirmata apartenenta acestor formatiuni stâncoase la România. În urma celor doua ultimatumuri sovietice din 26-28 iunie 1940 si a discutiilor care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru descrierea frontierei pe Dunare între delegatiile româna si sovietica (septembrie-octombrie 1940), nu s-a facut nici o referire la Insula Serpilor. Practic, se revenea, în ceea ce priveste frontiera sudica a Basarabiei, la prevederile Tratatului de la Berlin din 1878, când judetele Cahul, Ismail si Bolgrad au fost cedate de catre România Rusiei. Potrivit dispozitiilor articolului 1, alineat 2, din Tratatul de pace între România si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris, la 10 februarie 1947, "frontiera sovieto-româna este astfel fixata în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940..." 

Dar acela era un dictat, nu un acord.

Exact. Astfel, spre deosebire de tratatele de la Versailles, încheiate dupa Primul Razboi Mondial, care cuprindeau o descriere amanuntita a granitelor statelor, Tratatul de pace la Paris "expedia" aceasta problema prin trimitere la "acordul sovieto-român din 28 iunie 1940", un tratat inexistent, în realitate un ultimatum formulat pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova în 1939. La 4 februarie 1948, s-a semnat la Moscova "Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România si URSS". 

Documentul invoca Tratatul de pace din 1947, dar, contrar acestuia, stabileste ca "Insula Serpilor, situata în Marea Neagra la rasarit de gurile Dunarii, intra în cadrul URSS". România nu a ratificat niciodata acest protocol. Totusi, pe 23 mai 1948, Eduard Mezincescu semneaza un proces-verbal de predare a insulei catre URSS. În acest petic de hârtie, se arata ca Insula Serpilor „se înapoiaza" Uniunii Sovietice, desi nu apartinuse URSS. Încorporarea Insulei Serpilor la URSS a condus, totodata, la diminuarea întinderii marii teritoriale a României; din aceleasi cauze, nu s-a putut ajunge niciodata la un acord privind delimitarea platoului continental si a zonei economice exclusive în Marea Neagra, partea sovietica pretinzând ca aceasta delimitare sa se faca între Insula Serpilor si tarmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului marii, asa cum au fost consacrate în Conventia de la Geneva (1958) si reluate mai târziu în Conventia de la Montego Bay asupra dreptului marii din 1982. Pornindu-se de la principiile de drept international si de la schimbarile democratice care au loc în tarile europene dupa 1989 si în relatiile dintre ele, problema Insulei Serpilor a fost abordata de catre partea româna în cadrul convorbirilor din 3-5 aprilie 1991 dintre presedintii Ion Iliescu si Mihail Gorbaciov, precum si la întâlnirile dintre ministrii de externe ai celor doua tari. 

Partea sovietica si, apoi, cea rusa au declarat constant ca nu au studiat problema, evitând astfel discutiile pe fond asupra statutului juridic al insulei. În concluzie, Insula Serpilor nu a apartinut URSS înainte de 1948. Protocolul si procesul-verbal din 1948, Tratatul privind regimul frontierei de stat din 1961 s-au îndepartat de la textul si anexele Tratatului de la Paris. Ucraina a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 prin intermediul ambasadorului I. Senin, alaturi de Molotov din partea Moscovei. Prin urmare, Insula Serpilor nu apartine Ucrainei, iar Kievul trebuia sa-si respecte angajamentul de la Paris. Mai mult, Ucraina nu poate fi succesoarea URSS fiindca apare ca parte semnatara în Tratatul de la Paris. Declarându-se succesoare la întelegerile juridice bilaterale amintite, care contrazic prevederile Tratatului de la Paris, la care este parte, Ucraina nu poate obtine drepturi de succesor juridic. Dimpotriva, trebuie sa raspunda pentru aceste fapte. 

De ce s-a semnat totusi Tratatul cu Ucraina? 

În speranta unor avantaje ipotetice: admiterea României în N.A.T.O. Bucurestiul a cedat Ucrainei nordul Bucovinei, Herta, sudul Basarabiei si Insula Serpilor. Principalul artizan al acestei monstruozitati a fost Adrian Severin, dupa numele lui adevarat Skvosnik. Domnul Skvosnik cunoaste bine interesele poporului român si este la fel de îngrijorat acum, ca si în trecut, la fel ca de cantitatea excesiva a hidrogenului din apa. Moscova va ataca sigur Ucraina pentru Crimeea, fie la Haga, fie pe cale militara. Rusii ne ironizeaza ca nu putem sa rezolvam cu Ucraina o insulita cât Parcul Cismigiu, dar vrem sa pacificam Marea Neagra! Cu sovieticii am epuizat toate argumentele juridice în jurul Insulei Serpilor (Zmeinîi Ostrov). Pâna la urma, ne-au propus în 1978 sa facem "pa-palam", adica "jumi-juma". Noi nu am vrut fiindca era nedrept. Aceasta formatiune stâncoasa nu poate beneficia de platou continental decât de o jumatate de mila, pentru pescarii fanatici. Eu am fost pe Insula Serpilor în 1991 cu un elicopter sovietic. Pretindeau ei atunci ca au aparut insule noi cu porci mistreti. În realitate, acolo unde apa Marii este mica, erau plauri. Ucrainenii aduc apa cu vaporul de la Odesa si o toarna în bazine mari. 

Puteam semna Tratatul cu Ucraina fara Insula Serpilor? Ar fi trebuit sa dam in judecata inca de-atunci Ucraina pentru aceasta stânca?

Eu i-am spus ministrului ca nu fac prostitutie din negocierea Tratatului cu Ucraina si am refuzat sa mai duc tratative. Dumitru Ciausu a acceptat si a primit postul de ambasador la Paris. Mircea Tudor, care a preluat dosarul de la mine, a primit un post tocmai la Kuala Lumpur. Pacat ca a murit saracul! Nu a existat posibilitatea ca Insula Serpilor sa fie tratata separat de nordul Bucovinei, de Herta si sudul Basarabiei. Ucraina recunoaste ca a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, dar pretinde ca acest document "a facut o dreptate istorica Ucrainei". Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop, dar am acceptat si viciile de consimtamânt: le-am luat basarabenilor dreptul de iesire la Marea Neagra. Prin prostia lui, Severin a întari o realitate impusa prin diktat. Succesiune de drept nu exista nici în dreptul intern, nici în dreptul international. Daca bunicul dumneavoastra va lasa o mostenire grevata de datorii si procese, nimeni nu va poate obliga s-o acceptati. 

Atentie: între Insula Serpilor si Sulina este o distanta de 40 de kilometri. Conform dorintei URSS, noi avem acolo 4 mile de ape teritoriale, Insula Serpilor are 12 mile. Asa au impus rusii. Britanicii spun ca apele teritoriale merg pâna la 3 mile, cât batea un tun. 

În faza finala a colationarii Tratatului cu Ucraina, cutuma diplomatica spune ca se verifica doar corectitudinea lingvistica a documentului în ambele limbi. Nimeni nu mai face modificari. În acea perioada, Adrian Severin l-a trimis pe Dumitru Ciausu prin Olanda pentru sensibilizarea etc., etc... În locul lui Ciausu, a venit la tratative însusi ministrul de externe al României, desi nu era de rangul lui. Se trecuse deci la colationarea tratatului. România mai are de facut o propunere, a spus Adrian Severin. Anton Buteiko, seful delegatiei ucrainene, a trântit ochelarii de dosarul din fata lui: ministrul nostru încalcase cutuma. Adrian Severin a cerut sa se adauge "referitor la Insula Serpilor, care apartine Ucrainei". Buteiko a fost atât de uluit, încât a uitat ca discutiile se purtau în engleza si a dat-o pe rusa: "Pavtarite pajalusta!" - "Repetati va rog!" Iar Adrian Severin a repetat în engleza si impecabil în rusa: "Insula Serpilor, care apartine Ucrainei". Aceleasi surse din delegatia româna afirma ca în seara urmatoare Buteiko s-a îmbatat crunt: nici ucrainenii nu-si imaginau ca va fi atât de usor cu urmasii lui Danila Prepeleac, cel care, "din doi boi mari si frumosi, a ramas cu o punga goala".

Teritoriile românești rămân teritorii românești

„Adevaratul contencios teritorial pe care il avem cu Ucraina nu este al Insulei Serpilor si Platoului Continental al Marii Negre, ci al teritoriilor ocupate de Ucraina: nordul Bucovinei, nordul si sudul Basarabiei, tinutul Herta si, in ultimul rand, Insula Serpilor", ne-a spus profesorul Tiberiu Tudor, autorul cartii "Istoria dramatica a teritoriilor romanesti ocupate. Tratatul cu Ucraina - 1997", publicata la Editura Albatros, Bucuresti, 2004. Sef al Catedrei de Optica, Spectroscopie, Plasma si Laseri, Tiberiu Tudor a realizat singura carte dedicata acestui episod jalnic din istoria noastra recenta. In calitate de presedinte al Forumului Civic, a discutat cu fiecare deputat, cu fiecare senator, incercand sa-i convinga sa nu voteze pentru ratificarea Tratatului cu Ucraina. 

„Daca politica noastra post-decembrista in privinta teritoriilor ocupate nu a fost ofensiva, ea totusi nu a fost capitularda de la inceput. In Declaratia Parlamentului Romaniei din 28 noiembrie 1991, se afirma raspicat ca teritoriile romanesti anexate abuziv de fosta URSS nu au apartinut niciodata Ucrainei si sunt de drept ale Romaniei. Se cerea parlamentelor si guvernelor statelor care vor recunoastea independenta Ucrainei sa declare expres ca recunoastere nu se extinde asupra acestor teritorii. De asemenea, Parlamentul Romaniei solicita Guvernului sa inceapa de urgenta negocieri cu autoritatile de la Kiev in problema teritoriilor romanesti anexate cu forta de URSS. In aprilie 1993, Guvernul Romaniei notifica Guvernului ucrainean faptul ca, urmare a disparitiei URSS si a aparitiei la frontiera de est a Romaniei a doua noi state independente - Ucraina si R. Moldova - Tratatul privind regimul frontierei de stat romano-sovietice, colaborare si asistenta mutuala in problemele de frontiera, incheiat in 1961, a devenit caduc. Partea romana isi manifesta disponibilitatea de a incepe negocieri cu partea ucraineana pentru un acord in acest domeniu. 

Dupa ce Conventia Democrata a ajuns la putere, politica externa a Romaniei a devenit capitularda in ce priveste contenciosul teritorial cu Ucraina. Imediat dupa investitura, la reuniunea de la Davos, presedintele Emil Constantinescu lanseaza ideea "sacrificiului istoric". 

Intr-un interviu acordat postului privat de radio NovaMova din Ucraina, el declara: "Suntem dispusi sa recunoastem granitele actuale. Aceasta recunoastere a realitatii va forma, intr-adevar, baza tratatului", mentionand apoi ca "Insula Serpilor este teritoriu ucrainean". In continuare, intreaga diplomatie romaneasca este pusa sa lucreze in favoarea consolidarii "tanarului stat ucrainean". O extraordinara campanie de manipulare a opiniei publice si a parlamentarilor este pusa in functiune. 

Principali artizani ai acestei actiuni - un veritabil act de tradare nationala - au fost Emil Constantinescu, Petre Roman, presedintele Senatului, si Adrian Severin, ministrul de externe. Dincolo de perdeaua de fum a explicatiilor oferite de cei care au participat la redactarea si validarea tratatului, dincolo de toate precautiile redactarii tratatului in termenii Actului Final de la Helsinki, esenta tratatului este achiesarea, acceptul liber consimtit al Romaniei la actuala frontiera cu Ucraina. Trădarea continuă.