ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Deși ar trebui să fie cu gândul la Săptămâna Mare, ultima înainte de Învierea Domnului - cea mai mare sărbătoare a Creștinătății - credincioșii sunt tulburați de posibilitatea, tot mai pronunțată, de a nu putea participa, nici măcar într-o formă restrânsă, la slujba de Paști.

În acest context, l-am rugat pe profesorul Ilie Bădescu, membru al Academiei Române, Directorul Institutului de Sociologie al Academiei Româ­ne "Dimitrie Gusti”, unul dintre cei mai importanți sociologi români contemporani, dar și creștin conștient, să ne spună punctul său de vedere asupra unei scrisori adresate Patriarhului României, de către preotul Ciprian Mega din Oradea.

„In mod normal, n-aș interveni in aceasta chestiune. Acum, însă, în contextul incidentului extrem de grav de la Cluj (din 10 aprilie, când circa 2000 de persoane se înghesuiau să intre în aeroport pentru a pleca la activități agricole în Germania – n.red.), chestiunea acelei scrisori mi se pare cu adevărat purtătoare de riscuri (ceea ce face, cred, imperativă o reacție a unui teolog ori chiar și una ca aceasta a noastră, dacă nu cumva chiar a unui comunicat al Sf. Sinod). Iată de ce. Eu formulasem oricum propriile mele reflecții la respectiva scrisoare adresată Patriarhului fiindcă, într-un context așa de sensibil și de confuz ca cel din aceste zile, acea misivă mi s-a părut fariseică și generatoare de grave efecte colaterale. Dacă ar fi rămas o scrisoare către ierarh ar fi fost altceva, dar nuanța fariseică derivă din faptul că din scrisoare personală și deci discretă a fost transformată în mesaj public cu efecte în cascadă. Pentru că, din clipa în care a devenit publică (deși, repet, era adresată personal Patriarhului), scrisoarea induce, cu voie sau fără voie, un curent de opinie anti-arhierească la acele segmente mai înfierbântate ale credincioșilor și cu atât mai mult la adversari. In contextul demagogiei devoalate de cazul de la Cluj, s-a născut suspiciunea că invocarea motivului protecției colective ca temei la interdicția participării la slujba de Înviere, este ori demagogică ori de-a dreptul cinica. Fiindcă, de vreme ce la Cluj n-a existat nici o intervenție ocrotitoare și deci preventivă, starea de urgență îmbracă alt înțeles în conștiința oamenilor când este vorba despre momentul, și el colectiv, al Slujbei de Înviere. Toți sunt astăzi cuceriți de suspiciunea că interdicția participării la liturghie este o măsură antiortodoxă și nicidecum una justificată de situația de urgență (chiar dacă nu au dreptate). Reacția preotului de la Oradea este încă mai ambiguă când constați că din zona preoților catolici n-a apărut nici o asemenea reacție și nimeni dintre credincioși nu s-a arătat lezat de măsurile guvernului. Nu ai cum să nu te îndoiești de resortul curat al redirijării spre public a unei misive private, și să nu te întrebi dacă nu cumva, de data aceasta, cel pus pe crucea fariseilor este chiar Patriarhul, alături de Domnul Iisus. Nu știu cum ar trebui să reacționeze Prea Fericitul, dar o reacție ar fi limpezitoare pentru ca poporul român să nu fie adus de înșelători sa consimtă la o asemenea mașinație. Nu spun ca Prea Fericitul nu are și dânsul o cruce de purtat. Spun doar că scrisoarea preotului paroh de la Oradea are aceste două efecte: răstignirea Patriarhului și obținerea consimțământului poporului la o asemenea lucrare tocmai în Săptămâna Patimilor. Ar fi un alt păcat de obște, ca și cel din ziua sărbătorii Nașterii, de acum 30 de ani, când în locul unui proces și deci al unui lucru cinstit ni s-a oferit un asasinat, chipurile consimțit, pentru ca poporul sa fie făcut complice la acea urâciune. Există riscul ca răspunderea pentru măsura de interzicere a participării la Sf. Liturghie să fie aruncată strict în curtea Bisericii și deci în seama Patriarhului. Mi-e teamă ca acum se repetă un scenariu de același tip și din aceleași direcții, doar că este săvârșit cu mâna unuia din interior, fără de amestecul pe față al ticluitorilor. Cred că un răspuns care să includă explicit aceste lămuriri ar trebui să acompanieze o reacție mai directă. 

1. Acum, referitor la scrisoarea părintelui paroh de la Oradea, iată ce cred. Scrisoarea aglomerează mai multe pricini de nemulțumire, de la modul de implicare al Ierarhiei Bisericii în Referendumul pentru familie până la decepția față de intelectualii din biserică etc. Întrucât mi s-a mai cerut părerea, în legătură cu această scrisoare și dat fiind noul context generat de situația de la aeroportul din Cluj, îmi permit sa mărturisesc ce cred și ce văd (în scrisoare și în spatele ei). După ce am citit și reacțiile de pe Facebook la acea scrisoare sunt încă mai întărit în convingerea că cele mai primejdioase „atacuri” vin de la aceia despre care ne vorbește Matei în 7, 15, Ieremia în 23: 4, Sf Apostol Pavel în Tit, 1:10 și Apocalipsa în 2 cu 2. Ce s-ar cuveni sesizat în subtextul acelei scrisori către PF Părinte Patriarh Daniel? Părintele de la Oradea se îndreptățește singur (el cu sine, ba chiar zgomotos, ca în cazul acestei scrisori ajunsă și în presă deși era destinată personal și deci direct Patriarhului) la calitatea de voce a bisericii menită s-o scoată dintr-o prezumtivă neasumare. Chiar dacă temeiul scrisorii, oprirea credincioșilor de la Sf. Liturghie din noaptea Învierii, este real, modul de abordare este autoînșelător și aș spune, amăgitor (și cumva primejdios prin posibile efecte secundare în vremuri ca acestea). Există ceva înșelător în asemenea propensiuni și tocmai de aceea se cere lămurit resortul lor real și erorile involuntare la care pot să conducă. 

2. Eu disting în subtextul unei scrisori ca aceasta o formă atipică de akedia. Forma aceasta este descrisă de Dostoievski pentru momentul avântului mistic al lui Alioșa Karamazov la căpătâiul părintelui Zosima. Este o bruscă înflăcărare, descărcată fie în viziuni mistice, fie într-un fel de incendiu intelectual, ca al semnatarului scrisorii din Oradea. Brusca înflăcărare îl va fi aruncat pe autorul ei într-o reverie salvatoristică auzindu-se strigat să apere de-a dreptul suveranitatea tainei euharistice. Această akedia este o boală mai răspândită, mai ales printre cei care, de regulă, se anunță cunoscători ai canoanelor, apărători ai moștenirii patristice etc. etc., simțindu-se deodată chemați să apere Biserica de „eretici”. În vederile părintelui din Oradea, intelectualii din Biserică sunt o specie de eretici involuntari, care, deci, nici măcar nu știu ca sunt eretici. Ei sunt, cum ar spune Dreher, admiratori ai lui Hristos nu discipoli ai Mantuitorului. 


3. Autorul scrisorii invocă puritatea canonică, dar este primul care o încalcă, începând cu cea mai comună dintre transgresiuni, cu neascultarea: el avea îndreptățirea canonică să se adreseze episcopului său, nu direct Patriarhului, care, ca episcop, are sub veghere altă episcopie, iar ca Patriarh este primus inter pares cu ceilalți episcopi. În această înțelegere, ne dăm seama că preotul a greșit și prin neîncredere în episcopul sau (altă fațetă, încă mai gravă, a neascultării) și prin încălcarea regulii și a rânduielii sinodalității (a treia forma de neascultare). Este, de fapt, un act de nesupunere duhovnicească și acest gen de atitudine, precum spuneam, este mai frecventă printre unii preoți care se simt chemați la acte de salvare „națională” a Bisericii, proiectând asupra „poporului” imaginea parohiei, etichetând segmente întregi ale turmei credincioșilor și deopotrivă inițiative, precum a fost cea a Referendumului pentru familie. Părintele paroh din  Oradea uită ca este doar unul dintre miile de preoți români (rânduiți fiecare în eparhiile lor după turma din fiecare parohie) și se consideră strigat să fie vocea tuturor preoților atunci când, în aceiași scrisoare, își amintește de alte episoade și îl ceartă pe ierarh inclusiv pentru modul în care a procedat în cazul Referendumului pentru familie, pe care-l etichetează drept operă străină de Biserica ortodoxă (inițiativă protestantă, sugerează el). Aceiași propensiune superfetară îl împinge să se creadă chemat (de cine, când) să pună stigmat peste toți intelectualii din Biserica lui Hristos, care, în vederile lui, sunt toți farisei, netrăitori în credință, vopsiți cultural, dar fără de trăire adevărată în Hristos Domnul. 
 
Akedia care l-a lovit pe autorul scrisorii îl aruncă într-un asemenea incendiu intelectual încât enunță o apăsată decepție pentru trei momente și expresii de responsabilitate ale Bisericii: momentul asumării Referendumului pentru familie, momentul și autoritatea Sf. Sinod în chestiunea actualei pandemii și formula de lucru a grupului de presă Basilica în chestiunea alegerii colaboratorilor dintre specialiștii mireni (între care mulți ar fi, în vederea sa, doar un fel de „turiști” ai Bisericii, de vreme ce domnia sa îi coboară de la demnitatea trăirii de credință, spre a-i reduce la rang de „intelectuali” cu haină culturală și deci sufletește sau duhovnicește morți). Este indubitabil că la mulți intelectuali abundă fariseismul, dar nimeni nu este doar fariseu (în fond, fiecare dintre cei îmbisericiți are și momentul sau fariseic dar cu siguranță și momentul vameșului, în stare să strige asemenea aceluia: „Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului!”). 

4.În substratul ei, scrisoarea este o critică mai degrabă pietistă la stilul Patriarhului și deci la adresa Sf. Sinod în totalitate. În subsidiar, preotul ridică un deget savonarolic, de variantă bizantină, spre Patriarh, spre sinodalitate și spre un segment al credincioșilor din Biserică, segmentul intelectualilor (o distincție de tot necanonică, de altfel, fiindcă Iisus Domnul îi critică pe  cărturarii farisei în calitatea lor de stâlpi ai formalismului, nicidecum ca pe un segment anume din popor). Într-un cuvânt, scrisoarea îmi descoperă una dintre multele variante viclene ale rătăcitului, care a crezut că-L apără pe Învățător atunci când L-a trădat”, ne-a transmis academicianul Ilie Bădescu, în exclusivitate.