Cu toate că o avarie fizică m-ar fi făcut momentan indisponibil, am socotit acest eveniment sumbru de astăzi ca fiind plin de semnificație și ieșit din comun, meritând prezența noastră întreagă. Așa cum am scris și pe coroană, acum întreaga Fundație Anastasia este în doliu și tot în doliu întreg și Muzeul Țăranului Român - cele două instituții ale culturii spirituale românești, cărora Marius Caraman le-a asigurat pentru destulă vreme memoria ! 

Sicriul în jurul căruia ne-am strâns cuprinde trupul îngrozitor devastat de boală, altădată aproape de nevăzut cu ochiul liber, al prietenului nostru Marius, al artistului și profesionistului de excepție care m-ai bine de un sfert de secol, în tăcere și fără emfază, a creat cu probitate exemplară documentele vizuale care atestă în detaliu și în ansamblu binecunoscuta activitate a celor două instituții pomenite mai sus.

Cine este de fapt persoana căreia îi datorăm aceste bunătăți publice? Într-ascuns, nimeni altcineva decât unul din miile de români ai Pieții Universității ! Printre minunatele articole apărute cu prilejul pierderii acestui mare artist al imaginii, există unul care lansează o intuiție de zile mari : autorul asociază persoana defunctului de astăzi, cu persoana românului get-beget, a adevăratului român, cel mai presus decât toți cei care-și zic români, cu „românul PIeții Universității" . Și are dreptate, fiindcă nu poți înțelege taina îndemânării și răbdării lucrării ieșite din mâinile lui Marius Caraman, observă autorul, decât ca rod secret al unor întreprinderi publice aflate sub semnul acelui entuziasm teribil, greu repetabil al Pieții Universității. Un elan lăuntric care, de altfel, s-a răspândit și care a „molipsit" benefic și alte neamuri. Elan sublim de care astăzi nu se mai vorbește ! ? 

Mă înclin dinaintea rămășițelor muceniciei albe a lui Marius Caraman. Deoarece cu o certă și veritabilă mucenicie albă avem de a face. Cu o strâmtoare fizică greu de imaginat prin care a trebuit să treacă prietenul nostru. L-am văzut de câteva ori și am stat înfiorat și tăcut lângă el urmărind doar ,,tăcerea asurzitoare" a bolii care-l măcina secundă de secundă și aceasta luni de zile la rând! Am încercat să-l fac să comunice, dar invariabil mi-a răspuns făcându-și Semnul Crucii !

Mi-am dat seama imediat că știa bine de tot ce e cu el și că răul extrem care-l măcina nu reușea să-i învingă credința. Nici acum, când se află dinaintea noastră ca mort învins, nu-i câtuși de puțin învins! 

Biserica ne transmite prin ce trec morții în asemenea împrejurări: 

„....iată zac, iubiții mei frați, în mijlocul tuturor, amuțit și fără glas ; gura a tăcut, limba a încetat și buzele s-au lipit ; mâinile și picioarele s-au legat, chipul s-a schimbat, ochii s-au stins și nu văd pe cei ce plâng; auzul nu primește strigarea celor ce se tânguiesc, nările nu simt mireasma tămâiei dar dragostea adevărată niciodată nu moare.(PANIHIDA/„înmormântare a preoților și diaconilor" )

Prin urmare, între noi și plângerea noastră și omul din sicriu toate releele comunicării pământești, fizice, sunt blocate și rupte. Unul singur rezistă fără a putea fi anulat și învins de moarte: dragostea. Dragostea dintre noi niciodată nu moare ! - zice Apostolul. Noi, cei strânși acum și aici, prin dragoste comunicăm cu el și împiedicăm ca nu cumva uriașa singurătate a morții să arunce în deznădejde mortul. Tot dragostea noastră îi ține și lui trează bruma de dragoste învietoare, din care va învia când va fi vremea!