Alexandra Nadane, președinta asociației România pentru Viață și directoarea Centrului de Consiliere pentru părinți și copii „Sfânta Alexandra Împărăteasa” din București, a transmis luni un gând de final de an pe portalul de Știri pentru Viață. Ea povestește cazul unei femei aflate în criză de sarcină și care a ales să-și aducă pe lume al doilea copil, în ciuda situației familiale dificile. După nașterea copilului, toate presiunile, fricile, îngrijorările despre viitorul material au dispărut, fiind înlocuite de bucuria unei mame împlinite și de mulțumirea față de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Cei care s-au implicat pentru a da o mână de ajutor au putut vedea, concretizat, miracolul înmulțirii faptei bune. „M-am gândit cu recunoștință la toți cei care ajută copiii să se nască și sprijină femeile în criză de sarcină, apoi m-am gândit la Mama”, povestește Alexandra Nadane.

Iată ce gânduri i-a inspirat această poveste, acum, la cumpăna dintre ani, când simțim cu toții bucuria unui nou început, ca pe cea a unei nașteri din nou:

„Acest copil nu are nici un viitor” este replica pe care o aud foarte multe femei în criză de sarcină. Motivul? Nu au terminat facultatea, nu sunt căsătorite, nu au o casă, nu au suficienți bani, au o problemă de sănătate ș.a.m.d. Lipsurile materiale combinate cu faptul că oamenii dragi - partenerul, familia, prietenii - nu sunt alături și faptul că i se închid toate ușile îi transmit femeii că nu are de ales și singura variantă pe care o are este avortul.

În urmă cu 8 luni, Ana* a deschis ușa unei biserici din București aflată pe o stradă cu nume primăvăratic. Aflase recent că este însărcinată și vestea a căzut ca un trăsnet în contextul problemelor din viața ei: soț dependent de jocuri de noroc, rude aflate departe de București și un handicap locomotor din cauza căruia mergea cu greutate (sindrom ataxic). În plus, era deja mama unui copil de 6 ani, care avea nevoie de grijă și atenție. Gândul că ar putea naște al doilea copil o speria foarte tare. La prima naștere a fost aspru criticată de medici pentru că a îndrăznit să-și dorească să aducă pe lume un copil în aceste condiții.

Deschiderea preotului cu care a vorbit și încurajările primite de la câțiva oameni din biserică au ajutat-o să afle că poate fi sprijinită. Prin intermediul lor a cunoscut-o pe Eliza-Maria Cloțea, președintele Asociației Studenți pentru viață. Eliza a sprijinit-o luni de zile, fie prin conversații lungi în care încerca să o încurajeze și să-i spună că nu e singură, fie mergând cu ea la doctor, la analize, la cumpărături.

La două zile după ce s-au cunoscut, Eliza a mers cu Ana la prima ecografie și a povestit momentul într-o postare pe Facebook: «Știam că există șansa să vedem doar o mică mogâldeață, nu și cum îi bate inimioara, pentru că Bebe avea doar 7 săptămâni și ecograful de la cabinete nu este așa de performant, în general. Însă cel mic știa că trebuie să văd acele bătăi de inimă. Doamne, cum îi bătea inima! Cum îmi bătea mie inima! M-am topit de bucurie. M-am topit pentru că îl vedeam cum parcă îmi spune „Uite-mă! Mă vezi, da? Am doar 0,7 cm (!!) dar inima mea bate de-mi iese din piept ca să știi că SUNT! Sunt aici, sunt foarte mic, dar sunt plin de viață!». Am rămas fără cuvinte. Am simțit cum cea mai vulnerabilă ființă umană, cel mai nevinovat copil de pe acest pământ – care nu doar că nu are voce să strige sau scut să se lupte, ci nici trup care să îl apere – îmi atinge cu propriile bătăi de inimă cea mai sensibilă coardă a inimii mele, dragostea, și îmi spune că vrea să trăiască…”.

Ieri am fost la botezul lui David. E greu de descris în cuvinte fericirea de pe chipul Anei și bucuria celor care erau în jurul ei și al copilului. Toate presiunile, fricile, îngrijorările despre ce viitor vor avea cei doi copiii ai Anei s-au risipit. Peste toate se simțea purtarea de grijă a lui Dumnezeu: „Că Tu de bunăvoie pe toate aducându-le dintru neființă întru ființă, cu puterea Ta ții făptura și cu purtarea Ta de grijă chivernisești lumea…”

Auzind această rugăciune și văzând cum pruncul pleacă din brațele Elizei, care l-a ajutat să se nască, în brațele nașei, apoi în brațele preotului și, din brațele preotului, în brațele purtătoare de grijă ale Lui Dumnezeu, am început să plâng. Întâi m-am gândit cu recunoștință la toți cei care ajută copiii să se nască și sprijină femeile în criză de sarcină, apoi m-am gândit la mama. De ce la mama? Pentru că este femeia la care am văzut prima dată încredințarea deplină în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Am fost primul ei copil. M-a născut la 20 de ani. Pe atunci locuia împreună cu tata într-o casă de lut, la marginea satului, fără curent electric și cu cea mai apropiată sursă de apă aflată la un kilometru distanță. N-am fost un copil cuminte. Dimpotrivă. Nu stăteam locului nici o clipă. De multe ori a ajuns la capătul puterilor din cauza mea. A fost atât de greu, încât, după o vreme, când deja se născuseră și frații mei, cineva dintre cunoscuți a întrebat-o: „Cum ați avut curajul să nașteți alți copii după Alexandra?”. Uneori le povestesc prietenilor care au copii ce boacăne am făcut în copilărie. Așa îi încurajez să aibă în continuare dragoste și răbdare față de copii, la fel cum a avut mama. (...)

Pentru credința lor și pentru dragostea pe care părinții au avut-o față de noi, Dumnezeu ne-a salvat în multe momente de cumpănă și a trimis oameni care să ne sprijine pe parcursul vieții, așa cum a fost doamna învățătoare din clasa I și alți oameni despre care voi scrie în viitor. De fiecare dată când aud pe cineva spunând despre un copil nenăscut „Ce viitor va avea?”, îi răspund: „Credeți că eu mai eram aici, dacă mama se gândea, în situația în care era, că nu voi avea nici un viitor?”, atrage atenția Alexandra Nadane. Mărturia ei poate fi lecturată integral pe portalul de Știri pentru Viață. 

Alexandra Nadane este licențiată în științele comunicării. A absolvit programele de master „Managementul proiectelor” în cadrul SNSPA și „Consiliere în asistență socială” în cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București. Prin prisma activităților în care a fost implicată, a observat nevoile și problemele cu care se confruntă adeseori femeile însărcinate, aflate în situații de criză, și consideră că persoanele vulnerabile pot avea o viață mai bună dacă li se oferă sprijin.