Una dintre marile probleme pe care România le are în ultimul timp se leagă de criza refugiaților. În ultima perioadă, țara noastră a intrat pe o rută nouă folosită de migranți, iar pentru moment autoritățile nu au luat nicio măsură pentru a rezolva în vreun fel această problemă.

Mai mult decât atât, autoritățile române nu s-au arătat deranjate de cota obligatorie de refugiați impusă de Germania tuturor țărilor, așa cum de exemplu au făcut-o alte țări din Europa de Est.

Analistul Ilie Șerbănescu a comentat acest lucru într-un editorial pentru Cotidianul, în care susține că lLucrurile sunt prea cusute cu ață albă ca să mai aibă nevoie de comentarii”.

„Fără mirare, Ungaria și Polonia, dar și Bulgaria, Cehia și Slovacia nu pactizează cu politica UE, adică a Germaniei, în materie de refugiați. Aceste țări nu înțeleg, pe drept cuvânt, de ce ar trebui să fie solidare cu politica Berlinului de repartizare obligatorie a refugiaților, când nu ele au generat problema, când nu ele beneficiază, precum marii corifei vestici, de pe urma conflictelor din zonele de origine ale refugiaților, când oricum nu ele constituie destinația declarată și faptică a acestora și când conaționali de-ai lor hălăduiesc și ei, cu milioanele, ca și refugiații cu pricina, pe aceleași trasee dinspre colonii spre metropole, în cadrul sistemului centru-periferie pe care îl reprezintă mereu mai pronunțat UE.

Că la Berlin se conștientizează că împotrivirea față de colonialismul UE, care este de fapt mereu mai clar politica unui nou imperiu german, a luat o turnură palpabilă și serioasă este poate ilustrat în modul cel mai expresiv de inițiativa Austriei de a căuta să solidarizeze Cehia și Slovacia la lupta împotriva „iliberalismului” ungaro-polon, prin constituirea așa-numitului Triunghi de la Slavkov (Austerlitz), încercare străvezie de spargere a Grupului de la Visegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia), mai ales că se vizează și cooptarea Sloveniei și Croației. Lucrurile sunt prea cusute cu ață albă ca să mai aibă nevoie de comentarii!

Absența României din orice formule alternative central-europene (cele legate de Marea Neagră fac parte din altă discuție) arată că la Berlin/Viena ori se mizează pe înregimentarea necondiționată a României, ori aceasta este scoasă din orice calcul. Privind lucrurile din România, tot ceea ce se întâmplă în Polonia, în Ungaria și prin alte țări foste surate comuniste contrastează violent cu atitudinile și acțiunile Bucureștiului, care, pentru a le sumariza, se identifică cu pupatul în fund de zor al Bruxelles-ului, după preceptul simplu, nu au ei pe la Bruxelles atâtea funduri pe câte suntem noi gata să pupăm!

Anatema naționalistă pe care stăpânii de la Bruxelles și vasalii lor de la București o aruncă asupra țărilor estice care își apără economia și identitatea națională împotriva agresiunii colonialiste vestice este o idioțenie fără margini. Apărarea națională nu poate fi confundată cu „naționalismul", iar dacă tocmai apărarea națională este taxată drept naționalism, atunci nu există nimic mai frumos și mai onorant, decât să fii naționalist, cu atît mai mult cu cât te aperi împotriva celui mai abject colonialism din istorie, pentru că acesta nu-și asumă condiția, coafându-se cu cele mai scârboase ipocrizii și demagogii, precum „europenismul" sau „corectitudinea politică". Când Bruxelles-ul vorbește de „Europa cu două viteze", cade însă tot vălul!

„Țara noastră - spune premierul Orban - nu va fi o colonie… Nu vom fi cetățeni europeni de mâna a doua." De ce la Budapesta și Varșovia se aud deslușit asemenea lucruri, iar la București nu?! Este colonialism vestic față de Ungaria și Polonia și mântuire vestică pentru București?! Răspunsul îl avem probabil în istorie: nici ungurii, nici polonezii nu prea au colaborat cu puterile străine împotriva propriului popor; Ungaria, pentru a fi preluată în stăpânire, a trebuit să fie transformată de otomani în pașalâc, adică supusă administrației turcești directe, iar Polonia a fost desființată de trei ori în istorie, pentru a fi luată în stăpânire de vrăjmașii de la Est și de la Vest. Și în timpul comunismului, atât ungurii, cât și polonezii s-au răsculat. Replica față de colonialismul UE nu este o reacție izolată în istoria popoarelor respective. În fond, nici colonialismul UE nu este nou; este aceeași oprimare germană cu altă pălărie. Să fie clar, românii și România nu prea se pot lăuda cu așa ceva în istoria lor.

Realitatea este că implantul occidental de colonialism este mai avansat - devastator și terminator - în România, față de Ungaria și Polonia, unde există un spațiu de manevră mai mare, în timp ce în România nu se mai poate mișca! Comportamentul din relațiile Est-Vest din cadrul UE reproduce exact situația: nucleul vestic se comportă cu România precum cu o colonie, dar și România se comportă ca o colonie în fața stăpânului vestic. Central-europenii au o anume demnitate, aceasta lipsește cu desăvârșire la București!”, a scris Ilie Șerbănescu.