ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Recent, mai precis pe 20 aprilie, un domn care se descrie drept activist pentru drepturile țiganilor, Ciprian Necula, a declarat că „Biserica Ortodoxă este singura instituție care, până acum, nu a acceptat nici măcar să-și ceară scuze pentru cei 500 de ani de sclavie a romilor din motivele dumnealor”(AGERPRES).

Are oare dreptate? Ar trebui ca Biserica Ortodoxă să-și ceară scuze în fața romilor?

În primul rând, haideți să stabilim un lucru: sclavie nu este egal cu robie. O paranteză: Când auzim de „sclavie” cu toții ne ducem cu gândul la imaginile alea din filmele americane, cu negrii biciuți pe plantație, împușcați ca niște animale.

Instituția robiei din Țările Române a fost însă, cu totul altceva.  În primul rând robia romilor însemna un sistem cu drepturi și obligații, la fel ca și pentru țăranii români.

Sunt multe de spus pe acest subiect, dar sintetic, diferențele dintre robia din Țările Române și sclavia din sensul antic și clasic, așa cum o știm, sunt reliefate de Boris Scurtulencu în acest pasaj din cartea sa: Situația juridico-economică a țiganilor din Principatele Române (Ed. Albina Românească, Iași, 1938, p.14).

„Robia la noi era mult mai ușoară (...). Robii noștri se bucurau de o libertate economică mult mai mare decât în dreptul roman, având putința de a stăpâni o mică proprietate de care dispunea după voința lui”, iar istoricul A.M. Stoenescu adaugă: „Orice tranzacție a bunurilor sale cu terțe persoane era recunoscută de stat, putea vinde, cumpăra, dona sau lăsa moștenire, la care trebuie adăugat aspectul foarte important că robul „nu putea fi condamnat la moarte de stăpânul său” (Boris Scurtulencu).

Robia, așa cum era ea definită de către instituția Domnească a vremii, le permitea țiganilor nomazi să se deplaseze pe unde voiau, având totuși obligația de a se prezenta la proprietarul moșiei la anumite date.

Să închidem paranteza și să revenim la subiect. Evident că robia, după standardele de azi, este o stare deplorabilă și degradantă. Însă, în contextul de acum sute de ani, era o instituție care conferea ceva, oricât de puțin, în comparație cu statutul de exclus din societate, de paria.

Sau poate era mai bine în occident, acolo unde „integrarea” s-a făcut cu forța și prin crimă? Știe vreun critic al românilor pe problema romă că țiganilor din Austro-Ungaria li se luau copiii de mici, pentru a se priva etnia de „perpetuarea modului de viață tradițional”? Era mai bine așa?

A avut vreun rol Biserica în înrobirea romilor? Nu. Nici gând. Acest statut, după cum argumentează elocvent Alex M. Stoenescu în „Țiganii din Europa și din România(Ed. Rao, București, 2014) a fost negociat de Domnie cu liderii lor, atunci când au fost primiți pe teritoriul Țării Românești.

Biserica nu a făcut altceva decât să trăiască cu regulile sociale făcute de stat, în persoana Domnului Țării și a boierilor. Unele mănăstiri au avut robi, altele nu.Dacă un stareț sau un călugăr a abuzat cu ceva pe cineva, și se poate demonstra, atunci trebuie discutat de la caz la caz, dar generalizările sunt absolut nefuncționale și nu pot folosi decât propagandistic. Mai mult, pe lângă moșiile cu romi, mănăstirile primeau de la Domnie și moșii cu țărani români. Atunci, ce facem?

Dacă ar fi să gândim în termenii domnului Nicula, atunci ar trebui ca statul român să ceară despăgubiri sau măcar scuze din partea liderilor romi, pentru că niște țigani le-au arătat turcilor în 1789 unde să jefuiască Mănăstirea Cozia, acolo unde Domnia ascunsese o parte din vistieria țării. „Și încă a găsit turcii și șine de aur și de argint, pe care domnul, ctitorul, le pusasă în zidul clopotniții ca după vremi, dacă să va strica m(ănă)stirea, să aibă cu ce o zidi: iar vrăjmașii de țigani, care îi avea m(ănă)stire credincioși, au arătat turcilor de au spart acolo și le-au luat pradă”(Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815). Ed. Academiei Române,  București, 1987, p.50)                                                                                                                                                                                      Sau cum ar reacționa azi liderii etniei rome dacă Armata Română ar scoate de la naftalină rapoartele din timpul ocupației germane a Munteniei și Olteniei, în care se arată că țigani au participat la jafuri și tâlhării alături de armatele de ocupație?

Ar fi absurd. În ritmul acesta nu vom ajunge nicăieri. Mare parte dintre țigani s-au integrat deja, modului de viață românesc și activiștii romi știu asta. Mulți dintre ei sunt admirați de români, sunt considerate modele (artiști, sportivi, profesori, etc). Practic, nu mai există o „problemă țigănească” decât la nivelul unei minorități care dorește să-și conserve un mod de viață incompatibil cu civilizația și legile țării.

Felul în care scot în evidență chestiuni vechi și îngropate o demonstrează. 

În concluzie, consider că Biserica Ortodoxă, ca instituție, nu are de ce să-și ceară scuze romilor și nici nu trebuie să cedeze presiunilor unor activiști rămași fără „obiectul muncii”.       
 
PS: Un articol foarte bun pe subiectul Biserica și romii este aici.