Ȋn metroul ce duce spre Piața Unirii, toți călătorii sunt căzuți în hăul căscat pe ecranele telefoanelor mobile. Fără deosebire de vârstă. Arătătoarele lor repetă ritmic aceeași mișcare. Stau cu capetele plecate, om lângă om, conectați la aceleași simulatore de realitate. Vagoane întregi.

La ieșirea din subteran, artezienele de la Unirii aruncă-n aer buchete de lumini colorate. E un carnaval. Dincolo de stradă, în parc, câteva sute de oameni s-au adunat pentru o comemorare. Unii au adus flori și lumânări. Ȋnconjurați de uriașele reclame luminoase, de claxoanele șoferilor veșnic grăbiți și de artezienele multicolore, oamenii par rupți de filmul unei seri de început de week-end în București.

Organizatorii ceruseră aprobare pentru Piața Universității, dar Primăria Capitalei le-a respins solicitarea, pe motiv că acolo ar avea loc mai multe evenimente prilejuite de „Zilele Bucureștiului” (care au fost luna trecută). Ȋn urmă cu o săptămână, în Piața Universității a fost un miting pentru legalizarea parteneriatelor civile. Dar nu oricine obține o autorizație acolo...

Ȋn Parcul Unirii, pe un gard viu, a fost improvizată o expoziție de portrete. Sunt chipurile celor 65 de oameni care au murit în urma tragediei din Colectiv, imprimate pe tricouri. Rudele și prietenii celor dispăruți vin și-i caută. Așa cum îi căutau, în urmă cu doi ani, prin spitalele unde fuseseră aduși răniții din incendiu.

 
Tricourile, purtate de rudele celor decedați, deschid coloana mitingului. Se pleacă spre fosta fabrică „Pionierul”, acolo unde a fost clubul Colectiv. Flancată de jandarmerie, coloana cu sute de oameni înaintează pe trotuar, apoi ocupă o bandă pe strada de pe cheiul Dâmboviței. 

Trecătorii ce vin din sens opus se opresc, doar preț de-o privire, și se îndepărtează, pricepând, ca și cum le-ar fi teamă să nu se molipsească. Durerea reală, să știți, durerea care nu poate fi sheruită pe facebook, durerea din inima unui părinte care și-a pierdut copilul, e greu de împărtășit.

O bătrână privește lung spre coloana ce înaintează tăcută. „Ce-i aicea, mamă?” „Se comemorează 2 ani de la Colectiv.” „De unde?!” „De la Colectiv.” „De la care colectiv?” „Au murit 64 de oameni acolo. A fost incendiu, nu știți?” „Când?”

 
Ȋn fața fostei fabrici „Pionierul” stau camere de filmat la pândă. Hulpave, să nu scape nicio lacrimă. Lacrimile fac rating. Și umplu știrea. „Cum vă simțiți acum, după 2 ani?” Cadru strâns pe chipul mamei. „Cum ne simțim?!” Pauză lungă. „De parcă am muri lent. Așa ne simțim.”

Părinții lui Tudor Golu stau ascunși de luminile echipelor de filmare, lângă statuia ridicată în părculețul de alături. Stau împietriți, fiecare cu câte-o poză în mână. Poza fiului lor, care s-a stins la doar 28 de ani. Mama lui Tudor nu a reușit să găsească, pe gardul viu din Parcul Unirii, tricoul cu chipul băiatului ei. Dar are fotografia, și el e acum acolo, cu ea. „Cum vă simțiți”?!

I-am văzut la fiecare termen din bătaia de joc numită Procesul Colectiv, înghesuiți în sala de judecată la un loc cu inculpații, umiliți, păcăliți cu amânări, puși pe drumuri și nedreptățiți. „Cum vă simțiți”?!

O singură dată am întrebat-o ieri seară pe o mamă de copilul ei. Și mi-a părut rău. Nici ea nu găsise tricoul. Dar o fetiță a mers printre cei adunați la miting și l-a descoperit. Ȋl luase și-l îmbrăcase altcineva, numai el știe de ce. Fetița a recuperat tricoul și l-a adus părinților. Când l-a văzut, tatăl a izbucnit în plâns. Bărbat, om în toată firea. Mama a luat tricoul și și-a îngropat fața în el. Ca să nu i se vadă lacrimile. Un pic mai târziu, l-a îmbrăcat, pentru ca, măcar într-o poză, fiul ei să fie acolo, între brațele ei.

„Cum îl cheamă?”, am întrebat-o. „Ștefan Andrei Hamed.” „Și câți ani avea?” „15 ani.” Mi-a stat inima. Știam povestea acestui copil. După ce a izbucnit incendiul, el și-a sunat mama. I-a spus că e în Colectiv, că a luat foc, că este întuneric, că respiră din ce în ce mai greu și că nu reușește, din cauza oamenilor căzuți, să iasă de acolo. „Ce să fac, mamă?” Părinții au ajuns în 20 de minute la Colectiv și și-au găsit fiul întins pe caldarâm, în timp ce un echipaj medical încerca zadarnic să-l resusciteze. „Cum vă simțiți”?! „Ce sperați”?! Și „ce așteptări aveți”?!

 
La 2 ani după tragedia din Colectiv, sistemul sanitar din România are în plus... un pat pentru îngrijirea marilor arși. Aveam 10 în 2015, acum sunt 11. Un pat, atât a putut face țara, în doi ani după evenimentul soldat cu 146 de arși. 

La comemorarea de ieri a fost prezent și Dacian Cioloș. Alături de foștii miniștri Dragoș Pâslaru și Vlad Voiculescu. Nu au dorit să facă declarații în fața camerelor de filmat.
„Raportul acela, despre care se spune că e ținut ascuns de Ministerul Sănătății și în care se vorbește inclusiv despre malpraxis, l-ați înaintat și organelor judiciare?”, l-am întrebat pe Vlad Voculescu. „Era un act intern”, mi-a răspuns el. „Dar malpraxisul are drept consecință săvârșirea unei infracțiuni: vătămare sau omor din culpă.” „Parchetul General avea oricum acces la aceste dosare medicale, așa cum am avut și noi”, a spus fostul ministru al Sănătății.

Ȋn cazul răniților din Colectiv, niciun caz de malpraxis n-a fost nici măcar cercetat. Niciun vinovat n-a fost trimis în fața vreunei instanțe. Iar corupția, care-i intrată în sistemul medical mai adânc decât bacteriile ce provoacă infecții nosocomiale în pereții spitalelor, n-a fost zgândărită prea mult.

„Corupția ucide” e un slogan. O pagină pe facebook. Și un fel de păpușa Chucky cu care se joacă sforarii.

Din 70.000 de oameni care au ieșit în stradă imediat după tragedia din Colectiv, ieri seară au mai rămas doar câteva sute. Despre incendiu știm azi la fel de multe ca și atunci. Iar între timp, în spitalele din România, a mai apărut un pat...

 
„Cum vă simțiți acum, după 2 ani?” „Cum ne simțim?! Ne simțim de parcă am muri lent.”