ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Maria toacă a cincea ceapă fără să tresară. Ȋi dau lacrimile doar atunci când aude, ca o încurajare, că „fiecare copil se naște cu bucata lui de pâine”. Lacrimile de neoprit sunt cele care vin din suflet.

Dacă n-ar fi fost aici, în curtea de pe strada Poterași, Maria ar fi visat liniștită, lungind dulcele somn al dimineții de sâmbătă. E singură. E corporatistă, are 35 de ani și lucrează la Ericson. A terminat o facultate tehnică, dar țara n-are nevoie de ingineri.

Dacă n-ar toca ceapă, pentru mâncarea ce va ajunge în gurile nu-știe-cui, Maria încă ar dormi acum și poate că ar visa chipul copilului pe care crede că nu e încă pregătită să-l aducă pe lume. Până când visul va deveni aievea, vine și face de mâncare pentru copiii altora, flămânzii ai căror părinți n-au avut spaimele ei. Pentru bătrânii săraci, care au copii doar în vis sau doar în amintire. Pentru oamenii străzii, cărora li se luminează chipul atunci când primesc o casoletă cu mâncare caldă. Căci acolo, simt ei, nu-s doar câteva linguri ce le vor potoli foamea pentru o vreme, ci e și-un pic din privirea lumii reîntoarsă către ei.

Și, când se privesc în ochi cel care dă și cel care a și uitat cum e să primească, „e o bucurie fără de seamăn. Mie îmi dau lacrimile”, mărturisește Maria. Această bucurie, ce luminează deopotrivă sufletele celor sărmani și sufletele celor care n-au uitat de ei este, pe lângă ceapa tocată acum de Maria, ingredientul secret al „Ciorbițelor pentru bunicuțe”.

Tudor știe deja asta. E a treia oară când participă la acțiune. Pentru că a trăit această bucurie, știe și cât de mult valorează ea. Și o dăruiește altora. „Nu sunt multe mașini care distribuie mâncarea, așa că îi las de-acum și pe alții să plece pe teren. Ca să vadă și ei ce bine e”, spune el. 

Are doar 25 de ani și lucrează în marketing, la Vodafone. De când a descoperit acțiunea celor de la Asociația NEAMUNIT, vine aici „din inerție. O inerție bună”, adaugă el, zâmbind.

O zi întreagă, în care vreo 40 de oameni muncesc doar pentru alții. E ca un răgaz pentru suflet. Timpul nu trece, ci se adaugă.  
  
Carmen a venit aici pentru prima oară. Nu singură, ci împreună cu soțul și cu fetița de 6 ani. Pentru ca ea să vadă și să învețe. „E important să afle că există oameni care ajută oameni, fără să se cunoască unii cu alții. Că există voluntariat. Pe vremuri, noi strângeam castane, sticle și maculatură... Acum, copiii nu mai învață la școală cum să aibă grijă de natură sau de oamenii de lângă ei.” 

Carmen are 40 de ani și e de profesie economist. Mărturisește că a venit la acțiunea celor de la NEAMUNIT și pentru a întâlni alți oameni asemeni ei. „Români care-și iubesc țara. Suntem din ce în ce mai însingurați și mai copleșiți de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. E mare nevoie să ne adunăm, măcar din când în când, pentru ca astfel să descoperim că mai există și alții asemenea nouă. Oameni care iubesc România și cărora le pasă de semenii lor”, spune Carmen.

Ȋn curtea de pe strada Poterași din București, nu departe de fosta fabrică în care a ars Colectiv, oamenii care simt la fel se adună. Aduc de-acasă legume și verdeață, le spală, le toacă, le pun în ceaune și fac de mâncare pentru cei necăjiți. Acolo, pe loc. 600 - 700 de porții, care sunt împărțite apoi în tot orașul. 

 
Nu-s doar „ciorbițe”, sâmbătă s-a gătit mâncare de cartofi și mazăre cu pui. Nu-s doar „bunicuțe”, sunt toți sărmanii întâlniți în drum de voluntarii care pleacă cu mașinile pe traseu. Un bărbat de 84 de ani căruia nu mai are cine să-i gătească, o bătrână care vinde câteva rădăcini de țelină lângă parcarea unui supermarket, un om care, din casoleta lui cu mazăre, își hrănește și puiul de maidanez. 

 

Ce se întâmplă în timp ce dăruiești o porție de mâncare în care ai pus nu doar câțiva bani, ci și o parte din timpul și din gândurile tale, e o stare a sufletului. 

Mărturisesc, după ce am văzut bucuria acestor întâlniri dintre oameni, am simțit nevoia de liniște. Măcar pentru o zi. De teamă ca amintirea acestei stări să nu dispară, n-am deschis televizorul și n-am zăbovit pe internet. Așa că am „pierdut” „știrea” cu „apocalipsa” de sâmbătă. Dar în aceeași zi, cu adevărat, am văzut lumina din oameni.

„Nu numai starea de prezență văzută este un act mântuitor, ci și starea de prezență interioară continuă. Oriunde ai fi. Căci avem cuvântul acesta, nu-i de la mine, ci de Sfinții Părinți, că «de la altar la văcar, tot liturghie faci, de la altar la bucătar, tot liturghie faci». Adică, trebuie să îți faci serviciul conștiincios, acolo unde este el. Există un Sfânt, Evdochim Bucătaru’. Era foarte vesel și se întrebau Sfinții Părinți, călugării din Mănăstire, «ce viață o fi având de fapt Evdochim Bucătaru’?». Și spun că un Părinte cu viață mai înaltă s-a rugat la Dumnezeu să-i descopere. Și a visat pe Evdochim într-o foarte frumoasă grădină de meri... cu mere frumoase, și l-a întâlnit pe Evdochim în vis, în grădină. «Ce faci părinte, aici?» «Asta-i grădina mea, părinte», i-a spus Evdochim. «Și eu noaptea sunt aici, și ziua la bucătărie.» Că era bucătar. Și, cum își făcea el bucătăria? Cratița după plita din stânga era Sfântul Disc, oala mai mare era Sfântul Potir, focul era Sfântul Duh. Și, cu atâta drag făcea el de mâncare acolo, că se considera că face liturghii. 

Zice: «Și ia și matale două mere». I-a spus în vis părintelui... Și s-a trezit acesta de dimineață cu două mere în mână. Și s-a dus la Evdochim și i-a zis: «Ȋn numele lui Dumnezeu, să-mi spui unde ai fost azi-noapte!». Și Evdochim i-a spus: «Păi ce, nu știi, Părinte?...» Ei, vedeți? Și ăsta era bucătar... Că nu atât prezența vizibilă, ci prezența continuă a inimii contează.” (Părintele Arsenie Papacioc – interviu publicat de „Jurnalul Național” în decembrie 1996)