Dezbinarea rămâne, cel puțin în momentul de față, cel mai mare păcat și cea mai dureroasă tară a poporului român. Invidia și judecata aproapelui – întemeiate pe o credință hipertrofiată în propriul punct de vedere, și mai ales pe o tragică frustrare a unei nedeveniri personale – ne determină pe noi, românii de astăzi, să ne surpăm unii altora lucrarea, luptându-ne între noi. Tragic fapt: românii, născuți ca popor creștin pentru veșnicie, au ajuns astăzi să se piardă într-un adevărat război fratricid.

Una din ultimele polarizări ale spiritului românesc, mai nocivă decât toate celelalte, este subordonarea unora dintre credincioșii Bisericii noastre într-una din pozițiile antinomice ale binomului ecumenist-antiecumenist. Mai rea, pentru că-i desparte pe cei de aceeași credință, dar și pentru că, prin astfel de polarizări, se nesocotesc cu totul poruncile evanghelice, în numele cărora se luptă.

„Ecumenistul” este deja un personaj cunoscut creștinilor practicanți. Este de cele mai multe ori un om cu studii teologice și în străinătate (dar nu neapărat), este aproape întotdeauna într-o poziție semnificativă fie pe scara instituțională a Bisericii, fie în ierarhiile școlii teologice. Sunt oameni expuși cumva, prin poziția lor, la un contact diplomatic cu străinii, cu cei de altă credință, și presați de instanțele politice ale vremii să facă posibil și pozitiv dialogul cu aceștia. De la Cuza încoace, cam tot timpul am fost forțați să purtăm acest așa-zis „dialog”, fie pentru că cei ce ne conduceau țara erau catolici, fie pentru că, mai târziu, sub comunism, aceasta era politica de Partid dictată de la Moscova. După 1990, directivele politice nu s-au schimbat prea mult.

Cât de mult cred ei în acest „dialog” e însă o altă discuție. Pe un mitropolit grec, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în multe dialoguri și mare profesor de Drept, Panteleimon (Rodopoulos), l-am auzit odată povestind cum decurg dialogurile ecumenice: „Trebuie să dialogăm, că astea sunt vremurile – dar ce să dialoghezi, de pildă, cu lutheranii, care nu mai au nici o teologie?! Discuți un an de zile un articol din Crez, te mai plimbi puțin, mănânci o masă bună și te întorci acasă”. Pentru majoritatea, la atât se rezumă ecumenismul – căci, în esența lui, este o directivă politică și, drept urmare, un act diplomatic al instituțiilor bisericești.

Pe cealaltă baricadă se distinge tot mai clar profilul „antiecumenistului”. Aici nu l-am include pe cel ce luptă cu discernământ și argumente teologice pentru apărarea dreptei-credințe (cum este, de pildă, profesorul de dogmatică Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie din Thessalonic), ci pe cei care-și fac o profesiune de credință, un scop în viață din lupta antiecumenistă. Revoluționari de profesie, aceștia parcă se bucură când cineva face o afirmație sau un gest interpretabil ca ecumenist, se bucură să-l poată stigmatiza, să-l împroaște cu invective, dovedindu-și astfel „importanța”. Poate că la unii dintre ei buna-intenție nu poate fi contestată, dar lipsa discernământului și a maturității teologice și eclesiologice a unui astfel de demers produc un efect cu totul contrar.

Deși situate pe poziții teologice într-un fel antagonice, cele două clase se întâlnesc însă undeva, și anume în abordarea teologică de tip varlaamit. Atât atitudinea teologică (fie ea laxă sau zelotistă), cât și natura controversei au mai multe în comun cu lupta de idei de natură ideologică decât cu însuflarea Duhului Sfânt, venită din multa rugăciune, curățirea patimilor și luminarea lui Dumnezeu. De asemenea, e cert că ambele atitudini sunt, într-un fel, consecința unei eclesiologii zdruncinate din temelii de dominația secularismului impus de politic în Biserică, prin care devine aproape imposibil dialogul care să aducă la un numitor comun pliroma bisericească – ierarhi, preoți și credincioși.

Un Sinod nici „mare”, nici „sfânt”

Toate aceste tare duhovnicești și eclesiologice au fost scoase la iveală de mult-controversatul Sinod din Creta. Nu-i spunem „mare”, căci au lipsit patru Biserici – nu pentru că nu au putut să ajungă, ci pentru că au ridicat obiecții privind subiectele discutate și organizarea. Nu-i spunem „sfânt”, pentru că în cadrul lui s-au făcut interpelări injurioase și presiuni, iar la sfârșit a fost impus pentru a fi semnat un document care nu fusese complet discutat în plen. De altfel, se pare că Sinodul nu a fost organizat pentru a se discuta problemele importante cu care se confruntă astăzi Biserica – cum ar fi cele liturgice și eclesiologice, sau chiar dialogul teologic intern –, ci mai mult pentru a se asigura deschiderea unui dialog teologic cu celelalte confesiuni creștine. Poate că fostul ambasador S.U.A. în Yemen, Arthur H. Hughes, are dreptate când susține implicarea politică a Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, principalul organizator al acestui Sinod[1].

În ceea ce privește rezultatele Sinodului, s-ar putea spune că a fost un eșec, după cum observă același analist american. În mod cert, hotărârile sale sunt destul de departe de ceea ce se intenționase – într-un sens pozitiv, însă, pentru noi. Pogorămintele privind postul nici nu au mai intrat în discuție, prin intervenția hotărâtă a ierarhilor noștri, iar Enciclica este cât se poate de ortodoxă, căci a recunoscut două sinoade care au punctat în mod decisiv diferențele dogmatice dintre noi și catolici: Sfântul Sinod al Patriarhului Fotie (879-880) și Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palamà (1341, 1351, 1368).

În discuție rămâne însă documentul privind relațiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creștine. În acest text se constată ușor lupta dusă de apărătorii Ortodoxiei cu cei care susțin ecumenismul. Limbajul este plin de echivoc. Deși la început se afirmă că Biserica cea Una este cea Ortodoxă, pe parcursul documentului se vorbește despre „refacerea unității creștine” sau despre „unitatea pierdută a creștinilor” – concepte cel puțin discutabile din punct de vedere dogmatic. De asemenea, textul a ținut să asigure buna desfășurare a dialogului ecumenic, de parcă acesta ar fi fost cel mai important deziderat al acestui Sinod! Aici se poate vedea că această secțiune a fost, în mod foarte probabil, impusă din exterior.

De cealaltă parte, antiecumeniștii de profesie au început să propovăduiască cu multă vehemență apropiatul sfârșit ecumenist al Bisericilor participante. Unii au cedat atmosferei apocaliptice și și-au întrerupt comuniunea cu proprii ierarhi. Alții, tulburați la culme, amenință că o să le urmeze în curând. Tonurilor joase, însuflate de Duhul Adevărului și al Păcii, le-au fost preferate strigătele de luptă și invectivele, atacurile la persoană și amenințările care au umplut Internetul. Cei care înainte de Sinodul din Creta nu au reușit să facă o analiză teologică a textelor propuse pentru a fi votate, ca să-și comunice astfel amendamentele propriilor ierarhi, acum s-au transformat în cruciați ai dreptei-credințe, militând mai curând pentru ruperea comuniunii decât pentru comunicarea unitară și duhovnicească a dezacordului lor, ca popor credincios, față de anumite lucruri din cele votate.

Continuarea articolului este disponibilă AICI.