Care război? În afara faptului că nu este politicos răspunsul cu o altă întrebare la întrebarea pusă, nevoia de precizare rămâne valabilă, înainte de a afla cine merge la război. Pentru că este important să știm despre care război întrebăm. 

De exemplu, unii dintre noi ar merge voioși la un război de apărare a gliei strămoșești, dar ar face tot posibilul să scape de un război dus împotriva unui inamic de pe un alt continent. Sau, altfel spus, unii dintre noi s-ar bate în orice război care li s-ar părea legitim, ba chiar sfânt, dar nu s-ar mișca de acasă ca să se bată pentru apărarea averilor bogaților zilei. Pe când alții s-ar bate numai pe bani. Cu oricine. Iar alții nu s-ar bate nici picați cu ceară. Cu nimeni.

Totuși, în viața de toate zilele, nu suntem întrebați dacă ne-ar place să mergem la un anumit război, pe când la altul nu. Pentru simplul fapt că nimeni nu se înrolează în forțele armate doar pentru un anumit tip de război. De fapt, mulți oșteni se înrolează nutrind speranța secretă că nu vor apuca niciun război pe timpul cât servesc ei sub arme.

Asta, vorbind așa, generic, despre militarii voluntari. Adică, despre cei care și-au ales meseria de oștean, pentru o carieră mai scurtă sau mai îndelungată. Voluntari care, în România, sunt puțini. Comparativ cu totalul populației aborigene, vorbim de un oștean la 300 de locuitori, sau de un oștean la o sută de angajați. 

Însă legea fundamentală a statului, Constituția României, prevede obligația fiecărui cetățean de a servi patria sub arme. Adică, de a merge la război. Așa că cetățeanul român are două îngrijorări răzlețe. El se îngrijorează de câte ori își aduce aminte fie de posibilitatea unei confruntări armate în care să fie implicată și țara noastră, fie de posibilitatea de a fi chemat sub arme, obligatoriu.

Iar atunci când vorbim de implicarea țării, nu ne gândim numai la apărarea teritoriului național, ci și la apărarea întregului teritoriu al Alianței nord-atlantice (NATO), din care România face parte, sau la învingerea oricărui inamic al NATO, oriunde s-ar afla el.

Luând in discuție aceste îngrijorări cetățenești, trebuie să vedem care ar fi războaiele în care România ar putea fi angajată și care ar fi șansele ca tot românul să fie chemat sub arme.

În ceea ce privește războaiele posibile, acestea sunt anticipate de mai multe semne ori predicții. De exemplu, dacă un stat începe să cheltuiască mult mai mult pentru înarmare decât o făcea până acum și, în același timp, adoptă o poziție publică internațională agresivă, presărată cu amenințări la adresa altor state, pe diferite motive sau pretexte, atunci putem spune că acel stat dă semne că se pregătește de război. Sau, tot de exemplu, dacă, în istoria recentă, am avut cazuri de războaie între state sau între grupuri de state, ori alianțe, și vedem acum că se refac condițiile care au dus la asemenea războaie, atunci putem prezice că un nou război ar putea avea loc în viitorul previzibil.

Apoi, toate războaiele clasice, între armatele țărilor beligerante, sunt și vor fi precedate de așa-zisele războaie neconvenționale, cum sunt acțiunile hibride, sau asimetrice, ori agresiunea psihologică. Acestea au menirea nu să învingă inamicul, ci să îl slăbească, până la a-l face să se predea fără luptă sau fără angajare militară propriu-zisă. De câte ori constatăm asemenea operațiuni atipice, putem fi siguri că, mai devreme sau mai târziu, acțiunile acestea pot degenera în conflicte armate. Chiar dacă autorul sau autorii lor rămân, deocamdată, conspirați sau anonimi.

Revenind în concretețea zilelor noastre, putem vedea cu ochiul liber că un stat cu apetență pentru război este Federația Rusă. În ultimii zece ani, acest stat și-a conturat o politică de securitate națională bazată pe creșterea accentuată a cheltuielilor militare, creștere în care includem operațiile militare propriu-zise, fie cele demonstrative, fie cele efective, cum a fost cea din Siria. Nu o singură dată, această flexare a mușchilor militari rusești a fost dublată de amenințări cu forța armată, proferate mai ales la adresa Occidentului din care face parte și România. Ba, mai mult chiar, pe teme concrete, cum este instalarea unor elemente de scut anti-rachetă pe teritoriul nostru național, Moscova a adresat Bucureștilor amenințări directe, inclusiv cu folosirea armelor nucleare din arsenalul său. 

Aceste amenințări au dus la schimbarea atitudinii Alianței din care face parte România și la luarea unor măsuri concrete de descurajarea a unei eventuale intervenții militare inamice, prin aducerea pe teritoriul României a unor comandamente, forțe și echipamente militare aparținând NATO.

Să fim lămuriți! Aceste semne nu ne zic că ne-ar bate astăzi sau mâine războiul la ușă. Dar ne atenționează că o conflagrație extrem de violentă și de distrugătoare nu poate fi exclusă, indiferent de pretextul ales. Și că, în consecință, trebuie atât să îi descurajăm pe cei ce cochetează cu asemenea intenții belicoase, cât și să ne pregătim să îi învingem, dacă nu am reușit să îi descurajăm. Iar când zic noi, mă gândesc la noi, occidentalii, în mult mai mare măsură decât la noi, românii.

Desigur, discuția despre probabilitatea sau chiar iminența unui război trebuie întotdeauna nuanțată. Din această nuanțare putem întrezări și orizontul de timp, și formele de manifestare pe care trebuie să le avem în vedere, în pregătirea noastră pentru acel război. Dar nu avem loc aici pentru așa ceva. Cred că, acum, este suficient să înțelegem că ideea unui război nu poate fi, sub nicio formă, exclusă din planurile de pregătire pentru apărarea națională și comună. 

Iar între aceste planuri vom regăsi întotdeauna și pe cel legat de ostași. Adică, vom avea un plan, un document care ne va spune de câți ostași avem nevoie pentru a ne apăra țara și Alianța, precum și pentru a învinge orice inamic previzibil, în orice situație previzibilă.

Din datele făcute publice, ar rezulta că armata de profesioniști a României, atâta câtă este ea astăzi, ar fi suficientă pentru a răspunde amenințărilor prezente și pentru „a-și îndeplini angajamentele asumate” în cadrul NATO. Cel puțin ca număr de persoane. Ca nivel de pregătire, însă, tot din datele făcute publice, ar rezulta că armatei noastre îi cam lipsește destul de mult din necesar. 

O soluție cinică ar fi ca, la nevoie, acest deficit de pregătire să fie compensat prin majorarea efectivelor luptătoare. Spun că ar fi cinică o asemenea soluție, pentru că, în limbaj popular, suplimentarea de efective neinstruite, care să completeze alte efective neinstruite, se numește „carne de tun”. Adică, niște oameni îmbrăcați în uniformă, cu o pușcă în mână, trimiși pe front, ca să aibă inamicul în cine să tragă. Și atât.
Soluția corectă ar fi însă suplimentarea resurselor necesare pregătirii. Atât a celor financiare, cât și a celor materiale. Efectivele rămânând aceleași, desigur. Cu o precizare. Sunt situații posibile, ori scenarii, în care efectivele actuale, chiar perfect instruite și înarmate, nu ar fi suficiente. Deoarece astfel de situații sau scenarii au un timp mai lung de avertizare, de peste o jumătate de an, planificatorii contează că ar avea suficientă vreme să suplimenteze efectivele, din momentul în care avertizarea că va fi nevoie de ele devine credibilă.

Pentru asemenea situații, dacă vrea, cetățeanul român ar putea să se îngrijoreze. Dar nu mult. De ce? Pentru că suplimentarea la nevoie a forțelor armate cu efective se numește mobilizare. Adică, chemare sub arme a civililor. Numai că nu a tuturor civililor, ci doar a celor de care este nevoie. Ceea ce face ca ipoteza unei mobilizări generale, a tuturor cetățenilor capabili de serviciu militar, să nu fie una realistă.

Legislația actuală permite angajarea unor cetățeni în armata de rezervă profesionistă. În mod voluntar și nu obligatoriu. Să notăm totuși că această legislație este una nouă, nerodată, pe când fondurile pentru rezervă nu sunt încă activate în bugetul de apărare. Așa că, dacă este să fie îngrijorați de ceva, cetățenii români ar trebui să se întrebe dacă guvernanții noștri sunt pregătiți să facă față oricăror amenințări și riscuri de securitate națională, identificate de mai multă vreme, cu resursele și cu instrumentarul de securitate națională la dispoziție în momentul de față.
Viitorul arătând întotdeauna mai bine.