Pe vremuri, mergeam la meciurile de fotbal doar la peluză. Ȋn galerie, acolo unde e spectacolul. Era un sentiment aparte să vezi sute de oameni bucurându-se sau întristându-se laolaltă și urlând la unison aceleași scandări. Chiar dacă cele mai multe dintre ele erau, categoric, de-a dreptul tembele. La galerie te crezi puternic, ai în jur rânduri întregi de oameni care simt la fel ca tine. Ȋnjură la fel ca tine. Și judecă la fel ca tine, chiar dacă acolo, printre spectatorii care arareori stau pe scaune, mare lucru nu mai vezi din meci. Adică, nu prea mai ai cum să judeci vreo fază. Ȋnsă în galerie, oamenii merg întotdeauna pe încredere oarbă, unii cu ceilalți. E o solidaritate mai presus decât rațiunea. 

Nu mai merg demult la galerie. Bine, echipa de fotbal cu care țin nici nu mai are galerie... Dar eu nu mai merg acolo din ziua în care suporterii echipei adverse din campionatul intern au vrut să-și demonstreze supremația, aiurea, în ajunul unui meci din cupele europene, și-au împărțit pumni prin București. Atunci s-a risipit toată poezia galeriei, cu rimele ei șchioape. Și n-a mai rămas decât trivialitatea.

Mi-am amintit de acele vremuri astăzi, când întreaga țară e un stadion uriaș, plin doar cu galerii de spectatori. Fiecare meci ne aruncă în tribune, ne întărâtă și scoate din noi toată patima. Toată încrederea oarbă și toată trivialitatea. Scandalul de la Operă? Suntem experți, chiar dacă n-am călcat în viața noastră pe acolo, nu-i nevoie de știință ca să preiei, mimetic, scandările celui cu porta-vocea. Important e, nu-i așa?, să fii într-o galerie, să aparții unei mulțimi. Și, mai ales, să ai și tu ceva de scandat!

Scandalul dezinfectanților din spitale? Ne pricepem cu toții, suntem chimiști, suntem chirurgi, suntem fix ceea ce vrem să fim și „Cine nu saaare/ Cine nu saaare/ Ori este gabor/ Ori e prost de moare!”. 

Scandalul bisericilor de lemn v. piatră? O, aici ne pricepem cel mai bine! Aici avem și ceva cunoștințe despre pietre, acumulate încă din preistorie, și nu există în meciul ăsta niciun arbitru care să întrerupă jocul, atunci când se începe lapidarea.

N-avem curajul să recunoaștem că, uneori, chiar nu ne pricepem. Sau că nu știm nimic. Că putem greși sau că putem fi înșelați. Că nu vedem sau nu înțelegem nimic din ceea ce se întâmplă pe teren. Că suntem cu toții aceiași nepricepuți așezați în tribune, care asistă la niște meciuri blătuite și se sfâșie între ei din vorbe, crezând că adevărul se împarte prin porta-voce. Divizați în galeriile care se atacă în continuu între ele, cu sau fără coregrafie, uităm să ne mai punem întrebări sau să fim îngăduitori unii cu ceilalți. Tăiem toate punțile dintre noi și nu mai suntem decât niște oameni ce vor sfârși sufocați în propria vanitate.

Nu mai merg demult nici în galerie, nici la meciurile de fotbal. Nu pentru că am trecut prin momentul în care duelul verbal de pe stadion s-a transformat în luptă de stradă. Nu pentru că am aflat apoi că șefii de galerie erau remunerați de patronii echipelor pentru prestația lor. Nu mai merg pentru că vreau să văd meciurile în liniște. Să mă prind unde-i ofsaid, unde-i henț, unde-i un gol frumos. Și nu despre fotbal e întotdeauna vorba...