Crăciunul, o sărbătoare care mie îmi aduce cel mai mult aminte de copilărie. Copilăria,la fel ca și bătrânețea, cred că este unul din momentele vieții în care suntem cel mai aproape de Dumnezeu. De la el am venit în această lume și suntem încă aproape de acel moment în care comunicarea noastră cu El era mult mai directă. Răutățile lumii, încă nu au avut puterea să ne murdărească sufletul și chiar dacă am gustat din ele, harul divin a acoperit imediat acest rău.  În copilărie, perioada cea mai frumoasă a anului era pentru mine perioada magică din jurul Crăciunului. Lumina difuză de iarnă, zăpada albă care pe atunci venea de obicei la timp, deschizătorul sărbătorilor  Moș Nicolae,  scrisorile pe care le scriam Moșului, toate acestea îmi revin în minte acum.

O bună perioadă din copilărie, am dus-o cum o duceam toți pe atunci, în modestie. Copilăria nu ne era plină până la refuz de jucării colorate, nu aveam tablete, nu aveam calculatoare, dar aveam multă căldură sufletească din partea celor dragi și mai alesmulți tovarăși de joacă. Astfel, Crăciunul aducea cu el mult doritele jucării, pe care uneori trebuia să le așteptăm tot anul. Oamenii erau împreună, se bucurau împreună, primeam vizite acasăși apreciam totul mult mult mai mult. Până și găsirea unui brad de Crăciun, unui brad cât mai frumos și totuși nu foarte scump, era o adevărată aventură. Era perioada când se punea tot ce era mai bun pe masă, când nu se mai uita nimeni la bani, fiecare încerca pe cât posibil să lumineze această sărbătoare magică.

La noi acasă nu a venit Moș Gerilă niciodată, ci Moș Crăciun. Mi se explica de atunci că Moș Gerilă este o invenție a statului comunist pentru a șterge pe cât posibil apariția lui Hristos pe pământ. Nu înțelegeam eu foarte bine diferența, însă îmi amintesc că mă speria numele de Gerilă. Moș Gerilă era într-adevăr foarte rece și foarte decolorat în comparație cu lumina caldă pe care o împrăștia Moș Crăciun. În 88, în 89, veneau studenții de la Teologie să ne colinde și țin minte că nu mulți aveau curajul să le deschidă ușa. De atunci mi-a rămas în minte melodia Domn Domn să înălțăm, care a rămas până azi unul din colindele mele preferate. De altfel, în anii ce vor urma revoluției din 1989, a apărut și un disc cu Colinde cântate de corul Madrigal pe care începeam să îl ascult încă de la mijlocul lunii noiembrie.

Astăzi, privind înapoi cred foarte mult că frumusețea Crăciunului de atunci se datora și vremurilor pe care le traversam. Erau vremuri destul de grele din punct de vedere material și exact cum scrie și în Evanghelie se pare că lipsurile materiale îi aduc pe oameni mai aproape de Dumnezeu. Iar atunci când Dumnezeu vine aproape de noi, ne intră în suflete cu acea căldură minunată, acel extaz pe care eu îl caut ca un orb în căutarea luminii. Familiile noastre, cu puține excepții se apropiau de familia biblică. O familie modestă dacă nu chiar săracă, prigoniță de putere, o familie departe de familia modernă. Adevărul este că s-a schimbat mult Crăciunul.

 

Noi ne-am schimbat, Crăciunul s-a schimbat. Avem acum de toate, le obținem ușor. Avem de toate în exces. Jucăriile? Copiii nu le mai primesc doar de Crăciun, ci le primesc tot timpul anului, când și cum au chef, astfel încât cadourile de Crăciun sunt doar alte cadouri la colecția de sute de jucării. Bradul? Înainte ne mulțumeam și cu un molid dacă nu aveam bani de brad. Important era să fie adevărat. Acum în fiecare casă tronează un brad cât mai impunător, cât mai plin, și cât mai împodobit după revistă. Nu ne mai chinuim să îl cărăm cu sania spre casă și să îl legăm cu sfoară, acum îl tragem în plasa care îl închide etanș, și îl aruncăm în mașină. Ne alintăm unii dintre noi, și devenim ecologiști de Crăciun, cumpărând brazi de plastic. Ehee, ce ne mai bucuram pe vremuri de mirosul de brad din casă. Acum am înțeles că dacă ai brad de plastic, dai cu spray care miroase a brad.

Masa de Crăciun? O altă masă plină. Carnea o mâncăm zilnic, ne-o putem procura mereu. Cârnați? Așijderea. Sarmale peste sarmale, tobă, sângerete, caltaboș, slănină, le putem avea mereu. Dulciuri, ciocolată, prăjituri. Cât mai multe. Copiii aproape nu le mai bagă în seama căci, la fel ca și jucăriile, dulciurile zac pe toate drumurile și le pot avea mereu. Băutură? Sucuri câte vrei, vinuri de care și câte vrei, Whiskyuri, Șampanii, bere, tot ce îți dorește inima. Colinde? De care vrei. De obicei niște imitații cântate de tot felul de staruri de mâna a 2-a. Important este să fie mult, cât mai mult. De Hristos? Nu vorbește aproape nimeni. El nu mai este cu noi de Crăciun. Și de ce ar fi? Avem tot ce ne trebuie. Material, mult material.

Anul acesta este primul an în care simt nevoia cu adevărat de un alt fel de Crăciun. Avem de toate și totuși ne lipsește cel mai important lucru. Trăirea! Spiritul. Sufletul. Lacrimile în ochi de emoție. Căldura sufletească. Lipsește chiar lucrul de care avem cu toții cea mai mare nevoie. Lipsește chiar Hristos dintre noi. Nu știu despre voi, dar poate că în mine măcar o frântură de Hristos se naște astăzi. Aceea care îmi spune că trebuie să schimbăm ceva. Fără El, Crăciunul nu înseamnă nimic decât îmbuibare, ghiftuire. M-am bucurat când am auzit că la Bruxelles nu se mai numește Crăciun, ci se numesc Sărbători de Iarnă. Sper ca acest lucru să se răspândească cât mai mult și peste tot. Astfel, vom avea posibilitatea să revenim în tranșee. În tranșeele creștinismului, în acel loc în care îl vom regăși pe Hristos. Regăsindu-l pe el, ne vom regăsi pe noi. Abia atunci vom înțelege din nou bucuria nașterii lui Hristos, abia atunci lumina Crăciunului se va coborî din nou în sufletele noastre. Mi-e dor de copilărie, mi-e dor de Crăciunul de atunci. Nu îmi mai doresc nici un cadou de Crăciun, îmi doresc ca sufletul meu să redevină cum era atunci, în copilărie, mi-e dor să mă bucur ca un copil. Ceea ce vă doresc și vouă! Crăciun fericit!