Se știe că românii sunt vorbăreți. Nu atât de vorbăreți precum grecii, dar suficient ca să te amețească atunci când iei masa într-un restaurant aglomerat și asculți vocile din jurul tău. Atunci parcă ești în mijlocul unei ploi de vară, cu răpăieli de cuvinte căzute peste asistență, cu tunete puternice care te fac să tresari atunci când cineva strigă sau râde brusc, cu momente de liniște aparentă brăzdate de fulgerul unei revelații atunci când cineva strigă la masa de lângă tine: „Auzi!” și continuă apoi cu o banalitate împărtășită comesenilor.

Nu degeaba s-a scris „Povestea vorbei” pe tărâmul nostru. Când se întâlnesc două cumetre sau doi precupeți moderni care își vând reciproc povești se nasc cele mai interesante momente verbale ale vieții vii, pe care însă nimeni n-a reușit până acum să le imortalizeze cum se cuvine, cu excepția lui Caragiale, poate. Îmi sunt dragi aceste povești pentru că sunt alcătuite din cuvinte care și ele îmi sunt dragi.

De la o vreme, însă, cineva ne-a furat cuvintele. Nu chiar furat, dar acoperit sau, mai exact, înnăbușit. Dacă vrei să vorbești cu cineva față în față trebuie să treci două bariere: distanța și bucata de pânză care acoperă regulamentar gura și nasul. Înțelesurile se pierd în bolboroseli vulcanice, de parcă erupția verbală ar fi întâlnit o barieră de netrecut. Orice dialog devine cumva un monolog al tău sub pânza de pe gură. Distanța te face apoi să țipi, ca să nu mai fie monolog, ci să ajungi cu cuvântul la urechea îndepărtată a celorlalți. Virusul cel nou afectează și auzul, de parcă o mână invizibilă acoperă acea parte a creierului responsabilă cu acest simț nobil. Atunci pui mâna la ureche și strigi de dincolo de bariera socială puternică autoimpusă din simț civic: „Ceeeee? Ce zici? Nu înțeleg!”.

E o ruptură. Distanța dintre gură și ureche, atât de greu de trecut în timpuri normale, parcă s-a dublat. Dar ce zic? Parcă s-a înzecit...ceilalți sunt acum atât de departe și inimile parcă s-au îndepărtat și ele, s-au ofilit în lipsa apei vii a cuvintelor. 

M-am gândit să fac ceva, să îndepărtez ușor marginea pânzei de pe gură și să vă șoptesc niște cuvinte. Ca să le înțelegeți trebuie să vă trageți mai aproape și să nu vă fie frică să reduceți distanța socială. În fond, sunt doar cuvinte pe hârtie pe care le șoptesc de departe, n-au cum să facă rău. N-au cum să îmbolnăvească. Sunt menite, de fapt, să vindece auzul și inimile înstrăinate.

Auziți, deci: mi-e dor de voi, cuvintelor! Oamenilor, vorbiți mai clar, mai tare, ca să vă pot auzi cuvintele! Vorbiți fără mască pe gură!