Ion a fost adus în Spitalul Clinic Județean de Urgență din Brașov în ziua de 29 septembrie. Era într-o stare foarte gravă, avea arsuri pe 40% din suprafața corpului. Medicii însă s-au luptat pentru el și l-au salvat. Pentru ei, n-a contat că Ion e un necăjit, un zilier care muncea pe câmp, la strânsul verzei. N-a contat atunci, când se luptau pentru viața lui. Acum însă, când se pregătesc să-l externeze, condiția socială a pacientului devine o mare problemă.

 

Despre Ion și despre destinul lui povestește chiar medicul care l-a salvat, dr. Dan Grigorescu, șeful secției de chirurgie plastică din Spitalul Clinic Județean de Urgență Brașov. 

„Cu circa două săptămâni înainte de momentul în care omul ăsta ar trebui să părăsească spitalul și să meargă acasă, el devine subiectul unei situații kafkiene. Ion nu poate să meargă acasă! De ce? Pentru că Ion NU ARE «ACASĂ»! 

Ion nu are decât un act de identitate care, din păcate pentru el, nu-i conferă decât apartenența legală la comunitatea în care s-a născut (Iedera de Jos a Dâmboviței). Adresa de domiciliu înscrisă în Cartea de Identitate a lui Ion este însă doar un avatar, pentru că din acel loc nu a mai rămas nimic”, povestește medicul care a mers în acea comună, ca să verifice unde se va duce pacientul, după externare.

„Coliba încropită de părinți la marginea satului, în care a crescut și copilărit Ion, este de mult pustiită de vremuri. Nici nu ar fi fost greu să se întâmple altfel, atâta timp cât, începând cu perioada adolescenței lui Ion (care azi are 53 de ani împliniți), absențele de acasă ale părinților, plecați fiecare «în treaba lui» (după cum «îi tăia mintea»), au fost nu numai repetate, dar și mult prea îndelungate. Lui Ion nu i-a mai rămas, de la o vârstă, decât să considere că ăsta e modelul și a făcut și el la fel în ultimii 10 ani. Nu putem spune că Ion este lipsit de detoate. Pe lângă identitatea certificată legal, Ion mai are câte ceva: neștiința de carte, neștiința vreunei meserii și neștiința de a-și cheltui banii (și ăia puțini și din greu câștigați, cu ziua) mai curând pe mâncare și haine, decât pe băutură și țigări. În rest îi lipsește aproape totul ca să se poată considera un «amărât pur-sânge». Nu știu cât de corect este când spun «aproape totul», atâta timp cât, în urmă cu un an, cu puțin timp înainte de a muri, tatăl lui Ion a vândut și bucata de pământ a bătăturii casei, văduvindu-și nevasta și pe cei doi copii (Ion și sora lui vitregă) de tot ce le mai rămăsese din trecutul lor comun. Poate chiar în această lipsă de înrădăcinare își are izvorul neputința lui Ion de a se feri de aburii alcoolului și de jarul de la capătul dinspre lume al țigării, care l-au transformat în «fericitul câștigător» al unui sejur prelungit în «Capitala verde a României», beneficiind și de transport gratuit inclus, în cea mai performantă variantă de ambulanță SMURD, pe traseul Târgoviște-Brașov.

Dacă în destinul lui Ion a fost cuprinsă și trecerea, mult chinuitoare, întâi prin foc și apoi prin bisturiu, doar ca «răsplată a păcatelor» antecesorilor lui, ei bine, atunci s-ar putea zice că acestea au fost plătite cu vârf și îndesat. 

Bun-bun, dar acum, după ce omul și-a plătit datoria karmică, cum rămâne cu răspunsul la întrebarea «Și acum, încotro?», pe care eu sunt obligat să mi-o pun în locul pacientului meu? Unii dintre voi, adică aceia care vor avea senzația unui «deja entendu» în fața acestei întrebări, nici nu se vor înșela prea mult, pentru că ea a mai fost adresată destinului personal de un alt Ion (Moromete ăl bătrân), ca replică fabuloasă cu care se și încheie filmul regizat de Stere Gulea, de la a cărui premieră (1988) au trecut aproape trei decenii. «Și acum, încotro?», deci!

Dacă răspunsul este simplu de găsit pentru un cetățean normal integrat în societate (acasă, unde i se va asigura protecția familială reprezentată de un pat, de o toaletă, de o alimentație specifică, de sprijin psihologic minimal, de transport la controalele periodice, de terapie de recuperare și încă altele), pentru Ion, care nu are nimic din toate acestea, răspunsul devine aparent imposibil. Unde și, mai ales, cum să pot eu, medicul, externa un pacient care NU ARE NIMIC? Nici măcar hainele de pe el! Cum să reintegrez în societate un cetățean care, neasigurat fiind de peste 10 ani (când a încasat ultimul ajutor social de la primăria din Iedera), în secunda imediat ulterioară ieșirii din spital nu mai are niciun drept de urmărire medicală decât contra-cost? Și asta pentru că acoperirea îngrijirii lui ca urgență s-a încheiat cu prilejul părăsirii spitalului. Ion se va găsi în acel moment, al externării, care pentru majoritatea pacienților este unul de bucurie și de eliberare psihologică, în situația echivalentă a copiilor orfani care trebuie să părăsească Centrele de plasament fără a le fi fost asigurat un alt loc de ședere sau chiar un loc de muncă.

Am vorbit despre această situație cu multă lume în ultimele zile. Iar concluziile sunt terifiante. Mama lui Ion nu posedă nicio locuință și are o existență aproape de a fi considerată nomadă, având-o alături și pe sora lui vitregă, marcată de grave dizabilități. Familia G.G., care îl găzduia și îl întreținea pe Ion în Slobozia Moară de Dâmbovița în schimbul unor munci din gospodărie, nu mai este dispusă să îl reprimească a nu știu câta oară, doar pe baza unor promisiuni întotdeauna încălcate legate de normalitatea unor comportamente, dintre care băutura fără măsură este cea mai deranjantă. Primarul din Slobozia Moară, Răzvan Bucur, nu are atribuții (și nici obligații) instituționale față de un cetățean aparținând unei alte localități. Asistenții sociali din Iedera nu întrevăd o rezolvare care să survină în timp util de la DGASPC Dâmbovița, ținând cont de multitudinea de cazuri la limită din zonă. Iar într-un centru medico-social e imposibil să aibă acces cineva fără venituri, atâta timp cât aceste așezăminte au devenit practic, peste tot în țară, aproape private. Așa că, se pare că nu există nicio soluție pe palierul protecției sociale. Iar pe afară bate vânt de iarnă...

Unii ar spune că asta e situația: arșii cu arșii, viii cu viii! Mie însă mi-e greu să accept că sunt nevoit, în aceste condiții, să suport sentimentul de adâncă durere generat de faptul că sunt responsabil de un fapt paradoxal: l-om fi salvat noi de la moarte pe Ion, dar se pare că l-am condamnat la viață!

 

Îmi cer de pe acum iertare pentru asta, Ioane! 

Și o fac chiar dacă se pare că am găsit deja, cu mintea mea întortocheată, o soluție care să te scoată în primăvară...”