Despre cazul Bodnariu s-a tot scris și n-aș mai fi vrut să revin dacă nu mi-ar fi sărit în ochi un amănunt interesant. Fosta propagandă băsistă, actualii partizani ai Guvernului tehnocrat adus la putere de strada bine ghidonată, s-au plasat din start mai aproape de poziția autorităților norvegiene sub pretextul că violența trebuie descurajată...

 

Și evident, cu exemple din România, cu părinți băuți care își bat copii, cerșitul la vârste fragede, etc. De parcă discuția era dacă e bine sau nu să îți bați copii și nu despre modul exagerat și disproporționat în care autoritatea de protecție a copilului din Norvegia reacționează. Cel mai mult m-a indignat acest articol din republica.ro. "Din secolul 19 noi nu ne mai batem nici câinii” pare că declară un traducător din română în norvegiană dar dacă citești articolul vezi de că fapt omul spune ceva diferit.

 

"Vineri, o să vorbesc la Ambasada României la Oslo despre poetul național Mihai Eminescu și o să fac o comparație cu poetul nostru național, Henrik Wergeland, care s-a născut în 1813. Am găsit o poezie, „Câinele”, în care spune: Pe câine nu-l voi bate, nu, Ci-l voi mângâia tot lin/ Să miște coadă fericit, Să-mi fie prieten bun/ Astfel de prietenie vreau”. Deja în secolul al 19-lea, foarte devreme, nici nu mai băteau câinii. Bineînțeles că au existat și încă există etnici norvegieni, care bat câinii, bat copiii”. Deci e vorba de o poezie. Că altfel nu îmi imaginam cu o națiune care nu își mai bate câinii din secolul 19 a putut în secolul 20 să interneze în spitale de psihiatrie copii rezultați din relațiile dintre femeile din Norvegia și soldații germani de ocupație, locuri în care aceștia au fost supuși unor violențe și abuzuri greu de scuzat. 

De ce aceste poziții în presa românească? Pe de-o parte, sunt ziariști care se simt datori să descurajeze discursul anti-european, să nu contribuie la întinarea mărețelor idealuri ale noii ordini mondiale iar cazuri precum cel al soților Bodnariu cam zdruncină încrederea în modelul antiseptic, democratic, tolerant al Vestului. Vezi și observația incomodă că în grijulia societate norvegiană rata sinuciderilor este printre cele mai mari din Europa iar cea a natalității printre cele mai mici.

 

De altfel, confiscarea copiilor pentru protejarea lor a generat o adevărată industrie a părinților adoptivi care sunt plătiți cu salarii grase (nu muncesc în perioada când au copii în îngrijire), bașca psihologii și asistenții sociali care îi secondează. Cum în Norvegia sunt luați de la părinți cam 7000 de copii pe an (la o populație de 4 ori mai mică ca a României), ar trebui să existe cel puțin 50.000 de părinți adoptivi și personal specialziat care să trăiască în urma acestora, o cifra deloc mică. Legislația norvegiană încurajează de altfel manifestarea individualismului și pune drepturile copiilor înaintea drepturilor familliei.

 

Voință copiilor trebuie să fie determinantă în toate disputele cu părinții după vârstă de 12 ani a copiilor, vezi aici. Evident că în acest context puțini se grăbesc să fie părinți. Apoi, poziționarea pro-norvegiană s-ar explica prin antagonismele din presa locală: când ești anti-Antena 3 nu poți fi pro-Bodnariu, doar Antenele au făcut campanii în favoarea lor. Nu în ultiimul rând, poate exista și un motiv mai meschin, despre care am mai pomenit pe aici (vezi "Jurnalismul ca ciupeală”).