Această povestire este dedicată domnului doctor ginecolog care și-a manifestat cinismul față de pacienții lui care încă n-au priceput ca el este dumnezeu. În subsidiar, acest text este dedicat și băiatului meu Ștefan, care probabil va găsi aici răspunsuri la niște întrebări pe care le va formula mult mai târziu. Cum era și logic, Ștefan ne-a creat problemuțe înainte de a se naște, sub aspectul că soția mea a rămas gravidă. Cum graviditatea este asimilată unei boli în lumea modernă, am fost cu soția la spital, să vedem dacă are vreo șansă de însănătoșire. Era al doilea copil, întâi a fost Sabina, pe care soția mea a născut-o ca-n filme, adică un travaliu scurtuț, urcare sportivă pe masa de nașteri și aterizare ușoară. Era în anul întâi la prima facultate. Muierea, că Sabina e abia în clasa a VIII-a. Mă așteptam ca acuma, cu lecția învățată, nașterea să fie și mai eroică. Bănuiesc că eram pe atunci un tâmpit rutinat. Tot tâmpit sunt și acum, doar că am învățat să apreciez rutina ca pe un dar și să n-o mai consider ca fiind implicită.

Prima naștere la Cluj-Napoca, a doua la Turda. Refuzăm ideea de spital privat pe principiul că oricum femeia naște, nu spitalul. Deci mergem la spitalul public, dar ne luăm precauția unei recomandări. Așa ajungem la domdocto. E foarte tare. Domdocto e un profesionist, vrea să se asigure că totul o să fie bine, vorba cântecului. Ce Rh are soția? Păi, pozitiv. Să facem o analiză. Păi, s-a făcut după prima naștere, și a fost pozitiv. Numai că la a doua analiză iese negativ. Din două una, ori prima analiză a fost făcută la bășcău, ori a doua e o farsă. Să avortăm, ne sfătuiește domdocto. Din păcate, dintre noi trei doar gravida poate avorta. Păi, de ce, zic eu însetat de cunoaștere? Posibil să iasă pruncul cu malformație. Aham, posibil nu, zic eu. Cred sincer că rostul tuturor doctorilor din lumea asta este s-o salveze de la catastrofă, dar mă aricesc una-două când dau de cinismul celor prea obișnuiți cu suferința. Știu, soluția platoșei de mârlănie în fața durerii este o mare tentație cu iz de salvare personală, dar pentru pacient asta nu garantează nimic bun.

Mă informez pe net și aflu că, dacă sângele mamei și al fătului se amestecă, în cazul în care mama are Rh negativ iar pruncul Rh pozitiv, e risc de anemie puternică pentru făt. Și ce Rh are pruncul, îl întreb pe domdocto? Nu știm, numai după ce se naște vom afla. Deci, dacă mama are Rh negativ, iar pruncul Rh negativ, nu-i bai? Nu-i bai, zice. Există riscuri doar dacă mama are Rh negativ iar piticul Rh pozitiv, nu-i așa? Numai așa. Și doar dacă sângele se amestecă, ceea ce înseamnă că probabilitatea este destul de redusă, mă mai joc eu cu teoria probabilităților din liceu. Dar este foarte simplu, să avortăm, mai spune profesionistul. Eu mă ofer să-mi avortez grijile, să-mi lepăd prematur prostia, să-mi tai unghiile de la picioare, dar pruncul rămâne așa, cu risc de handicap sever. De anemie am vrut să zic. Domdocto e sceptic, domdocto ne-a avertizat, domdocto și-a făcut datoria. Am noroc de muiere de piatră, stăpână pe gândurile ei și deloc panicată. Stabilim amândoi că, în ciuda riscurilor masive pe care ni le asumăm atunci când trecem strada, vom continua să trece strada până când obiceiul își va pierde interesul pentru noi. Băgăm și un copil mic? Băgăm, tot acolo suntem. Risc maxim, trăim periculos, viața noastră e ca-n filme. Ștefan n-a prins decât vreo două ecografii. Nu, n-am știut că va fi băiat. M-am gândit că oricum n-o să-mi scape asta după naștere. Știam doar că, din cauza Rh-ului negativ, va fi cu certitudine handicapat. Nu există diferență între risc și certitudine. Riscul e deja o mare certitudine pentru oamenii moderni.

O apucă pe muiere convulsiile. Nu de la febră, cred că i se apropiase sorocul. O duc la spital. Mă duc și la domdocto și-i spun, textual, s-o lase să nască la vremea ei, sigur va naște foarte ușor, să nu-i provoace nașterea. Domdocto mă asigură că așa va fi, după care îi face injecția cu oxitocină și-i rupe apa cu mâna. Era grăbit. Muierea nu pricepe ce i se întâmplă, n-o întreabă nimeni dacă e de acord cu ceva, e un obiect în mâna unui profesionist. Am avut mare noroc că era pe tură, dimineața trebuia să plece și nașterea era musai să aibă loc în tura lui. Altfel, adio șpagă! Deci nu se dilată muierea, dar se scurge lichidul amiotic, pentru că tot ce se naște la Turda e ardelean, deci nu-i grabă. Stă muierea în travaliu de i se urăște, de la miezul nopții până în zori, încurajată de domdocto care dă vina pe Rh-ul negativ și clatină din cap a naștere de copil cu handicap grav. Pe la șapte dimineața, sunt chemat cu un telefon să vin la spital să-mi duc nevasta cu targa. E foarte rău, nașterea are complicații, s-ar putea să nu se poată face nimic pentru copil. Ultima soluție, cezariana. Ajung într-un suflet, sunt al doilea om la targă, spitalul n-avea decât unul. Dacă dormeam sau eram beat, bănuiesc c-ar fi târât-o cu capul de scări, ce altceva poate face un singur infirmier?

Anestezistul îl ia pe sus pe domdocto: așa se anunță o cezariană, de pe un minut pe altul? Se ceartă ca doi profesioniști, dar civilizat, nu-și dau pumni în gură pentru o gravidă. Duc jumătatea mea de targă până la lift, de acolo se descurcă ei. Stau ca vițelul la poarta liftului, când văd c-au coborât. Nu, n-a fost cezariană fulgerătoare, Ștefan s-a născut între etaje. E gălăgios, e urât foc, e al meu. Plâng pentru că și vițeii plâng câteodată. Probabil e de la efortul cu targa mi se trage, ar trebui să mă cheme mai des, poate mă obișnuiesc. Peste câteva minute domdocto va completa o fișă unde va nota că nou-născutul a venit pe lume cu cordonul ombilical în jurul gâtului. Are Apgar nouă, deci handicap sever. Moașa se uită pe fișă, se uită la Ștefan și spune că nu se poate, nu așa arată un copil în prag de strangulare. Dar șeful e șef, nu-i momentul să fim principiali, trebuie să fim circumstanțiali. Oricum o proastă de moașă e zero barat în patru pe lângă domdocto. Eu iau șpaga și-o investesc toată în cărți. Va fi enorm de greu să le palmez prin casă în următoarele luni. Știu, sunt un șpăgar fără cuvânt. N-aveți idee ce greu îmi vine să recunosc asta.

Trei ani mai târziu eram cu Ștefan la țară, înaintea unei furtuni. Ne-am adăpostit amândoi în cort, așezați turcește, în vreme ce cu mâna țineam cortul să nu-l rupă furia vântului. Eu calm, el calm, surâdem și nu spunem nimic. A doua zi, Ștefan îmi spune: Auzi, tata, aseară norii și-au spus secrete. Mă uit la el și realizez că are un handicap grav: e poet. Câțiva ani mai târziu, îmi spune cu tristețe: colegii mei nu ascultă muzică, ei ascultă doar hip-hop și manele. Lua deja lectii de pian. Pentru Ștefan, în clasa întâi, muzica este doar clasică și operă. La primul concert de Chopin la care am mers ca bărbații a avut o singură problemă: nu putea sta pe scaun. Când ești mic, nu vezi nicio incompatibilitate între Fugile lui Bach și fuga prin casă. Dacă l-ar fi lăsat să alerge prin sală, i-ar fi plăcut mult mai mult. Semnele de handicap se înmulțesc. Domdocto avea dreptate, dublu handicap sever: poezie și muzică clasică, trebuia să avortăm. El primul.

 

Articol apărut mai întâi pe blogul autorului