În ultima perioadă au apărut pe internet mai multe fotografii în care unii preoți apar încălțați în cizme de cauciuc pentru a putea merge prin noroiul care încă este prezent în unele sate din România.

Autorul unui blog scrie despre drama satului românesc, în care toți locuitorii se confruntă cu o astfel de problemă pe care autoritățile locale o ignoră de ani de zile.

ImunoMedica


„Eu chiar cred că veșnicia s-a născut la sat. Și oricât ar fi România asta plină de modernități împrumutate din Occident, satul rămâne locul în care am înțeles lumea. Și pe Dumnezeu. Trăiesc în Occident. Când am povestit, băștinașilor britanici că în România există încă noroi, nu m-au crezut. Ei cred că toată lumea este asfaltată.

Aveam ciuboțele de cauciuc. De gumă, cum le spuneam. La cișmea la Balan, pe la jumătatea drumului le spălam frumos. Aveam sub un podeț o cârpă pitită. De fapt, fiecare avea cârpa lui cu care își spăla ciuboțelele, pentru că eram o droaie, o duzină de copii. Copii cărora noroiul nu le-a furat nici zâmbetul, nici copilăria și nici șansa de a învăța.

Am mai întâlnit noroiul în viață. Nu mi-a fost teamă și nici rușine de el. Evident, mi-a plăcut întotdeauna pantofii eleganți și mai ales curați. Dar să vă spun un secret, orice pantof se poate spăla, usca și lustrui!

Mi-am suflecat pantalonii și cu voioșie, înainte. Am văzut cum și părinții își potrivesc reverendele. Colțul de jos stânga se pune în buzunarul drept, iar colțul drept în buzunarul stâng. Dacă ești monah, totul se prinde sub centura de la brâu. Când îi dai drumul, reverenda rămâne ca nouă. Și noroiul învins!

Ce m-a făcut să-mi amintesc de noroaiele copilăriei și cele ale adolescenței? Tocmai fotografiile postate de numeroși preoți aflați cu Ajunul Botezului Domnului în satele patriei. Sigur, ați putea spune, este ușor să vorbești din confortul asfaltului londonez. Așa este. Însă scriu și pentru a aprecia acești preoți ce își ridică poalele pentru a împărți din sfințenia Aghiezmei. Și nu este un lucru ușor! Să lași pantofii în mașină, să încalți ciubotele, să suflici reverenda, să te duci cu coada între picioare la preoteasă că: iar trebuie spălată reverenda, pentru că îmi trebuie și mâine. Este o realitate.

Ce m-a făcut să scriu, este un alt fapt. Parcă a devenit o modă să te fotografiezi cu Ajunul în noroi. Pentru că, fiecare parohie are un colț, o stradă, un fundac, încă neasfaltat.

Comentariile curg la fotografiile postate…cititorii și prietenii empatizând cu părințelul înnoroiat. Repet este de apreciat că a învins noroiul!

Însă, altceva nu se vede din aceea fotografie: părintele trece 10 minute, o oră, două, 10 ore, prin acel noroi până la glezne. Părinților, fraților și surorilor, acolo unde s-a fotografiat zâmbitor părintele, TRĂIESC OAMENI. Parohia înnoroiată nu este un selfie, nu este un muzeu, ci un spațiu în care, 24 din 24, șapte din șapte, lună de lună, niște oameni, încalecă acel noroi. Și nu o fac pentru o fotografie postată cu success pe FB.

Să ne revenim. Noroiul există. Sunt copii care îl înfruntă, și la dus și la întors de la școală. Sunt bătrâni ce îl târâie pe cizme și la dus și la întors de la biserică, dispensar sau poștă.

Nu uitați, fotografiile cu preoții înnoroiați sunt despre drama satului românesc. Despre noroi. Și viață! Restul – povești!”, scrie autorul pe blogul său.