Textul ce urmează, intitulat „Ce ne-a făcut Hristos cel Înviat?”, semnat de Rucsandra Cioc (profesoară de limba română la un liceu din Capitală) este un drept la replică față de articolul „Dumnezeu există”, semnat de Cristian Tudor Popescu (CTP) pe siteul republica.ro. (redacția)

Ce ne-a făcut Hristos cel Înviat? 
de Rucsandra Cioc

Hristos a înviat, bucuria mea! Așa îi întâmpina Sfântul Serafim de Sarov pe cei care veneau la el să îi ceară ajutorul, fie că sosirea acestor vizitatori era în perioada pascală, fie în afara ei. 


Această mărturisire de bucurie străbate veacurile, așa cum Domnul  Însuși ne-a promis: „Voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui.” Mulți sunt aceia care au încercat să înăbușe acest anunț al Învierii. De la Nero, Dioclețian, până la Lenin, Stalin și alți persecutori ai creștinilor. Și totuși, iată că lumea întreagă și-a stabilit numărătoarea anilor începând de la Nașterea Lui, iar mărturisirea Învierii nu s-a stins nicio clipă, oricât de mult și-ar fi dorit persecutorii. Unul dintre acești mari prigonitori este și Saul, care înainte de convertirea sa (devenind apostolul Pavel) îi ura pe creștini din toată inima. El este cel care a participat la primul martiriu, stând pe margine și ținând hainele celor care l-au omorât cu pietre pe Sfântul Ștefan. Dar lui Saul i s-a arătat Domnul, printr-o lumină puternică, pe drumul Damascului. Și s-a auzit un Glas, grăindu-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? 
Oare nu ni s-ar aplica și nouă această întrebare, rostită cu blândețe și durere? Români, români, de ce Mă prigoniți? Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat?

Cum este posibil ca în perioada pascală să apară în presă (și din plin chiar și pe această platformă - republica.ro, n.r.) atât de multe articole prin care Îl prigonim pe Domnul? Ce ne-a făcut nouă Hristos cel înviat? Ne-a promis bucurie, viață veșnică, Iubire care nu cade. Ne-a dat liber arbitru, libertate adevărată și tocmai de aceea ne rabdă și ne lasă a semăna fie binele, fie răul, cum vom dori noi. Ne-a îmbrățișat chiar și când (sau mai ales când) păcătuim mai înverșunat. Marii prieteni ai lui Iisus sunt niște mari păcătoși (vameși și desfrânate), dar nu pentru a-i menține în acea stare, ci pentru a-i chema spre bucurie. Ne oferă putere, încredere, tămăduire, curaj. Toate darurile bune, toate lacrimile șterse, îndemnându-ne ca și noi să ștergem lacrimile de pe chipul aproapelui, așa cum Sfânta Veronica a șters îndureratul Său Chip, pe Golgota. Pentru toate acestea, să Îl urâm? Ce ne-a făcut El, ca să primească din partea noastră, din nou, răstignirea? 

Aceste cuvinte sunt scrise în special ca un răspuns la articolul „Dumnezeu există. Noi nu existăm”, o întristătoare și sumbră poziție nihilistă apărută pe acest site. Întristătoare nu atât pentru Biserică, cât pentru noi, ca neam (deși putem spune că și neamul face parte din Biserică). Ce s-a întâmplat cu neamul acesta, cu ”poporul binecredincios”, așa cum se spune la Sfânta Liturghie, când preotul se roagă pentru țară? Ce s-a întâmplat cu poporul binecredincios, de a ajuns să se înrăiască și să uite binefacerile Domnului asupra sa? Nu amintesc despre binefacerile istorice, despre faptul că e un miracol că mai vorbim românește în acest spațiu. Ci de acele binefaceri personale și de zi cu zi. Conștiința fiecăruia ne spune, negreșit, că tot ceea ce suntem și tot ceea ce avem mai bun, de la El este. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma că Domnul se face cunoscut, la un moment dat, fiecărui om, în conștiința sa. 

Este interesant că în articolul deja menționat, nu este negată istoricitatea lui Iisus. Nici nu s-ar putea, pentru că există izvoare istorice, iar a nega existența Sa reală, e ca și cum am nega-o pe cea a lui Alexandru cel  Mare, Traian, Decebal, Mihai Viteazul. Nici pe aceia nu i-am văzut, dar știm că au existat, datorită atestărilor documentare. Dar articolul neagă Dumnezeirea lui Iisus, pornind de la șoapta de pe cruce: ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Autorul menționează strigătul lui Iisus, prin care El își arată teama, singurătatea pe cruce, suferința și omenitatea deplină. Pentru că, într-adevăr, Hristos a fost om deplin, dar și Dumnezeu deplin. Dar autorul articolului nu mai menționează că ultimele cuvinte ale lui Iisus pe cruce au fost: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu.” Și, ceva mai înainte, i-a spus tâlharului pocăit: „Adevărat grăiesc ție: astăzi vei fi cu Mine în rai.” Acestea nu mai sunt cuvintele Omului singur pe cruce, supus suferinței și celei mai batjocoritoare morți din acele timpuri. Sunt cuvintele unui Dumnezeu Atotputernic, Fiu al Tatălui, care are puterea de a ne duce și pe noi în rai, alături de Sine. Hristos Își dă duhul în mâinile Tatălui și promite raiul nu unui drept, nu unui călugăr care bate sute de metanii pe zi, ci unui tâlhar la drumul mare. Dar acest tâlhar a făcut ceva esențial: s-a căit, a arătat milă față de un nevinovat și, totodată, și-a mărturisit vina (”noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă nu a făcut nici un rău.”) Dacă Hristos a strigat pe cruce „Eli, Eli, lama sabahtani?” este pentru că el și-a arătat singurătatea ca om. Dar Fiul lui Dumnezeu nu era singur, întrucât mântuirea se realizează prin voința Tatălui, cu participarea Fiului și prin Taina Sfântului Duh. Ca om, El a suferit plata păcatului în locul nostru, deci și singurătatea. 

Despre restul articolului, nu voi spune multe. E un sumbru poem cosmic, ce are frumusețea lui (pentru că semnatarul e un om de talent, acest talant fiindu-i dat tot de Sus). Dar cu toată frumusețea lui sumbră, nu înseamnă că articolul este și adevărat. Asta ne așteaptă? 70-80 de ani (în cel mai bun caz), urmați de stingere, de anihilare completă? Asta suntem, un mănunchi de vene, de țesut, oase și epidermă? Creierul - un organ ca oricare altul, inima, la fel, iar sufletul - nicăieri? Cum se face însă că nu primesc palme, ci poate doar o vorbă, dar sufletul mă doare? (sau ce mă doare – creierul?). Cum se face că epiderma mea nu simte îmbrățișări, ci poate doar o altă vorbă, iar sufletul tresaltă de bucurie? Cum se face că primesc o floare și mă emoționez, poate, de bucurie? (Acesta e efectul unei flori, potrivit biologilor? Asta e funcția sa? Oare nu sufletul reacționează, de fapt?) Unde este sufletul? Desigur, nu putem pune degetul pe el. Unde este Dumnezeu? Unde se sfârșește Universul? Unde este Raiul? Răspunsurile acestea au fost date, în parte, de oamenii de știință: unii creștini, alții atei. Dar fiecare dintre noi, dacă este sincer cu el însuși, primește răspunsurile acestea privind în adâncul său, în conștiința sa. Dumnezeu nu a făcut aceste lucruri evidente, pentru a nu ne forța libertatea. Ne-a lăsat inclusiv libertatea de a-L ignora sau chiar, Doamne ferește, de a-L batjocori. Dacă El ar fi lăsat în lume evidențe copleșitoare ale existenței Sale, porunca lui de a-L iubi pe El și pe aproapele ar fi fost urmată doar din frică. Și ce iubire mai e aceasta, din frică?
 
Filosoful Soren Kierkegaard spunea că Dumnezeu nu este un papagal roșu. El nu S-a arătat omenirii într-un mod ostentativ, tocmai pentru că nu vrea să-L urmăm din frică față de puterea și slava Lui. El ne vrea ucenici ai Săi doar din dragoste și ne respectă libertatea, cu delicatețe: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.”

Post scriptum. Unii duhovnici afirmă că noi toți cei care facem parte din Biserică, în chip tainic, suntem chemați la a fi lucrători pentru ea, pentru Mireasa lui Hristos. Cu toții ar trebui să fim mai rugători, să arătăm mai multă dragoste pentru aproapele. Câte rugăciuni spunem oare zilnic pentru frații noștri, pentru țară? Câtă milă arătăm dând nu bani, nu hrană, ci altceva și mai de preț -  timpul nostru pentru a ne ruga unii pentru alții? Să lăsăm câteva clipe televizorul, internetul, bucuriile familiei și să facem sacrificiul de a trimite energia unui gând bun, a unei cereri pentru aproapele nostru, sau chiar pentru vrăjmaș. Vom fi răsplătiți și noi, și acela, cu mângâierea și bucuria nepieritoare a harului.
 
În toate bisericile și mănăstirile, preoții și călugării își pleacă genunchii în aceste zile și se roagă mai puternic, inclusiv pentru izbăvirea de boli molipsitoare. Dar noi, mirenii? Ne rugăm suficient? Arătăm iertare, dragoste pentru aproapele nostru, pentru cel pe care îl considerăm, poate, necredincios - deși numai Dumnezeu știe pe fiecare? Sfinții ne învață să nu judecăm pe nimeni, deoarece poate azi îi vedem cuiva păcatul, dar nu îi știm tainica pocăință. Nu știm ce va aduce ziua de mâine pentru el, cum poate se va ridica precum sfântul Moise tâlharul, sau Maria Egipteanca, sau Sfânta Evdochia. 

Hristos a înviat!