Acum, că v-ați tras mai aproape și ați ciulit urechile (și pe cele on-line), să vă povestesc cum m-am întâlnit cu Dumnezeu printre copii.
 
Ieșisem cu ai mei, un băiețel și o fetiță, în părculețul de lângă bloc. Afară natura parcă-și regăsise sensul paradisiac al bucuriei, sau poate doar eu mă simțeam mai puțin izolat sufletește...nu știu, dar era frumos.  
 
Copiii sunt imaginea mică a societății. Oricând îi privești poți învăța de la ei. Fetițele se jucau cu păpuși mici și mari arătând parcă înțelesul adânc al feminității, maternitatea. Băieții cucereau lumea cu mingea sau cu sabia, țipând ca niște războinici în miniatură, viitori super-eroi ai propriilor vieți. Doar unul stătea deoparte pe o bancă, mic și palid și se uita cu jind la ceilalți. Să fi avut vreo opt ani. M-am uitat la bonă, ea se uita în telefon. E cumva ciudat în zilele noastre să admiri copii în parc, să-i privești atent; asta arată cât de mult a înnebunit lumea și noi odată cu ea. Impresionat de tristețea copilului, am luat totuși mingea fiului meu și m-am apropiat.

-Ce faci? Vrei să ne jucăm?
-Ei nu mă primesc și pe mine... 
Cu gândul sa îi muștruluiesc mai târziu pe ai mei pentru că nu împart jucării și bucurii, l-am invitat din nou să ne jucam doar noi doi. 
-Am o minge. Vezi, e rotundă ca Pământul. Vrei să ne jucăm cu ea, să o rostogolim, să ne rostogolim și noi odată cu ea? 
-Nu, mi-a răspuns el, vreau să ne jucam de-a Dumnezeu. 
Am amuțit. Ce puteai să zici? 
-Ăăă...cum așa, de-a Dumnezeu?
-Păi eu doar zic și tu faci lumea și restul. Și a rostit solemn:
-Sa fie lumină! Încurcat, m-am uitat în jur și în sus, orbit de razele soarelui. Apoi m-am căutat în buzunar și am aprins bricheta. Atât mi-a dat prin cap.
-Să fie pământ și apă! a continuat el. Am adus niște nisip de la locul de joacă și am turnat apă pe lângă el din sticlele copiilor. Bona începuse să ne privească suspect. Micuțul a continuat:
- Să fie plante și animale! Am adus niște iarbă și am scos două animale din plastic din recuzita copiilor mei, așezându-le peste nisip. Îmi era teamă de privirea insistentă a bonei. Ce-o zice lumea, că sunt nebun? Recunosc, îmi era teamă și de următoarea manifestare a dumnezeirii. El a zis, sec:
-Să îl facem pe om! M-am blocat. 
-Uite păpușa asta, am îngăimat. Să fie ea omul.
-Nu, că nu e de lut. Și Adam era bărbat. A făcut din noroi o momâie mică, bidimensională, un contur nesigur de pământ trasat pe pământ. Apoi a suflat peste ea, dar nu s-a întâmplat nimic. Eram atât de emoționat încât așteptam ca momâia să se ridice, să vorbească și să umble. Copilul s-a întins atunci pe pămant, preluând rolul noroiului și s-a ridicat apoi ca om, proaspăt născut din Duhul lui Dumnezeu. 
-Eu sunt Adam. 
-Eu sunt George. Îmi pare bine, Adam!
-Nu, tu nu zici nimic, că tu nu exiști încă!
-Și ce faci acum, Adam? 
-O aștept pe Eva. Uite-o! A luat păpușa și a început să se plimbe cu ea de mână prin parc. Un Adam mic și o Eva de plastic, parcă vedeam generația noastră rătăcită...

A ajuns la o tufă, a cules o frunză, a pus-o în mâna păpușii; păpușa a mâncat simbolic și apoi a gustat și el, din mâna ei. Încremenit, eram ca un spectator suprarealist al primului spectacol al lumii. În cap îmi veneau, grămadă, versuri din Shakespeare (Lumea-ntreagă e o scenă...), amestecate cu pasaje din Biblie. 
-Vă place micuțul? Am tresărit, era bona, trezită din contemplarea lumii prin ecran. A continuat:
-E atât de precoce...dar e un însingurat, cu alți copii nu prea se joacă. 
-Cred că are o familie credincioasă, am spus eu. 
-Da' de unde, părinții sunt afară, plecați la muncă, de când s-a născut. Îl crește o bunică. 
-Cum de știe așa multe despre Dumnezeu? Zici că se joacă de-a prorocii toată ziua, spusei privind spre puști.
-A primit o Biblie ilustrată, o carte pentru copii. De când a învățat să citească se căznește toată ziua și silabisește singur. Câteodată mă întreabă pe mine ce înseamnă câte un pasaj și atunci mă uit pe net și îi spun așa, în mare. 
Urma izgonirea protopărinților din rai. M-am apropiat. Copilul zise:
-Adame, unde ești? S-a uitat în sus, apoi și-a pus mana la ochi, rușinat și a luat câteva frunze pe care le-a pus peste haine. S-a așezat pe o bancă și stătea acolo, serios, de mână cu păpușa, uitându-se la mine. M-am așezat lângă el. 
-Ce faci acum? 
-Aștept. 
-Nu ne mai jucăm? 
-Nu. Sunt pedepsit, am fost alungat din rai. 
-Cum crezi că e raiul? Ca o gradină?, am întrebat așteptându-mă să primesc încă o revelație a copilăriei. Răspunsul lui mi-a înghețat zâmbetul pe buze și mi-a adus o încremenire sufletească care nu m-a părăsit nici până azi. Afară se făcuse brusc iarnă și toți oamenii parcă erau deformați atunci când îi priveam. Sau poate erau doar lacrimile mele îngrămădite brusc.
-Raiul meu sunt mama și tata, dar sunt departe de mine, vin o dată pe an. Atunci îmi aduc jucării, dar eu îi vreau pe ei...
Am înghițit un nod. Trebuia să-i zic ceva. L-am mângâiat pe creștet.
-Ei muncesc pentru tine...
- Nu, eu vreau să mă aducă din nou în rai, sa fie cu mine chiar dacă nu avem bani, să fie ca Hristos. 
-Cum așa, copile? 
-Să se suie pe cruce pentru mine, să mă salveze, să nu mai fiu singur. 
Mi-am șters repede o lacrimă și am plecat lăsându-l, mic și palid, pe bancă. Ai mei veniseră deja să mă roage să le iau înghețată. M-am gândit să scriu ca să știți, părinților, poate citiți și vă hotărâți să vă întoarceți. Sunt cruci destule de purtat în țară. 

Vă așteaptă.