"Dacă nu rostiți cu limba o vorbă înțeleasă, cum se va pricepe ce spuneți?( Corinteni 1.49)...S-a ajuns ca unii înalți prelați sârbi din Timoc să le respingă cererea românilor timoceni de a se oficia serviciu religios și în limba română, pentru că Dumnezeu nu știe decât sârbește, deci limba maternă a românilor e de prisos... " deplângea acum vreo 20 de ani Cristea Sandu Timoc situația fraților săi, în cartea "Vlahii sunt români”.

 

Timoceanul trecuse Dunărea înot copilandru fiind, pentru că auzise că dincoace există cărți scrise în românește și nu îi venea să creadă. A rămas în România, unde și ultimii ani de viață l-au găsit militând pentru drepturile românilor timoceni din Serbia și Bulgaria, din fruntea asociației Astra Română de la Timișoara. 

Există mai mult decât o simplă surpriză disconfortantă în acuzele recent lansate de Patriarhia Sârbă la adresa Patriarhiei Române, potrivit cărora Biserica Ortodoxă Română ar fi "intrat necanonic în Estul Serbiei, unde a format o dioceză paralelă". Cu atât mai mult cu cât Biserica Sârbă amenință că dacă acest "comportament" nu ia sfârșit, va ieși din comuniunea liturgică cu Biserica Ortodoxă Română.

Pentru românul din Banat, un astfel de mesaj provoacă azi stupefacție. Fiindcă știe în ce limbă se slujește în toate bisericile sârbilor din Timiș și Caraș-Severin și cum se bucură aceștia la noi de toate drepturile de care se pot bucura. Fiindcă s-a bucurat de multe ori alături de semeni de-ai lui sârbi, când aceștia au aprins în seara de Ajun al Crăciunului "badnjak-ul", fie că a fost vorba de curtea vreunei biserici de pe sate sau de cea din plin centrul Timișoarei, din Piața Unirii. Cu siguranță, la fel de surprinși sunt și ceilalți români. Însă am dat exemplul bănățeanului fiindcă între Banat și regiunea vecină a Timocului, legăturile sunt dintre cele mai greu de contestat, din toate punctele de vedere. Acolo, peste Dunăre, graiul e aproape același cu cel românesc bănățean, la fel tradițiile și în bună măsură, moștenirea istorică. 

Nu voi intra în amănuntele "birocratice” ale diferendului invocat de Biserica Sârbă. Îmi voi permite să amintesc, însă, cât de lipsite de rost și reușită au fost politicile aplicate de aceasta în Banat, în acel secol și jumătate în care ținuse frâiele ortodoxiei, cu dare de la imperiul habsburgic. Slujbele exclusiv în sârbă și sârbizarea numelor prin intermediul bisericii nu au reușit nici să îi transforme în sârbi pe românii bănățeni, nici să sădească dragostea și înțelegerea deplină între frații creștini. Aceasta s-a instalat, însă, după ce românii au izbândit în lupta lor pentru Biserică proprie, care să le slujească pe limba lor.

 

Tot astfel cred că cele făcute începând cu 1833 de Biserica și Statul sârb în regiunea Timocului, prin sârbizarea numelor, slujbelor sau învățământului nu vor găsi calea spre izbândă. Căci iată, precum în Banat cândva, după mai bine de un secol și jumătate, vocile din Vale încă știu să ceară pe limba strămoșilor slujbe în biserici. Și cred că Dumnezeu le va da, căci nu știe doar sârbește, chiar dacă așa ar vrea statul sau instituția bisericii! 

PS: Hăituit de autoritățile din țara vecină și izgonit de Biserica Sârbă pentru dorința de a sluji credincioșilor în limba română, Preacucernicul Părinte Boian Aleksandrovici a reușit de curând să mai sfințească o biserică românească. Biserica de la Bor poartă hramul „Sfântul Prooroc Ilie și Sfinții Martiri Brâncoveni”. 11 din cele 12 sate care țin de oraș sunt românești, însă până acum la Bor exista numai o biserică ortodoxă sârbească, una catolică și o moschee. Alături de soborul de preoți în fruntea căruia s-a aflat Părintele Boian, la slujbă au luat parte și maicile de la Mânăstirea Sfânta Ana din Orșova.