Câteva gânduri într-o Vineri a Patimilor cum n-am mai trăit niciodată. Mă uit în jur și ne văd mai dezbinați ca oricând. 

La dezbinarea dintre cei din Biserică și cei împotriva Bisericii mă așteptam, fiindcă se lucrează de mult și cu mare succes la învrăjbirea românilor împotriva românilor. Desigur, nu e o vrajbă nouă: christianos ad leones e un îndemn din primele secole de persecuție. E tristă în primul rând pentru cei ce ne urăsc, acuzându-ne tot pe noi de ură.

Ceea ce mă uimește și mă îndurerează mai mult este dezbinarea și învrăjbirea dintre noi, care nu doar că persistă, dar pare a se adânci. De aceea, gândindu-mă cu luciditate și în același timp cu oarecare (recunosc, moderată) speranță la starea noastră acum, în vreme de pandemie, dar și în general, afirm cu responsabilitate: este momentul să ne unim.

Cred că acum unificarea laicatului ortodox este mai necesară ca oricând. Fără o unitate reală între noi, dacă rămânem dezbinați, vor avea succes ceilalți. Este nădejdea mea că, măcar în ceasul al doisprezecelea, vom izbuti.

Acum este momentul ca orgoliile să fie depășite în duhul unirii de care e nevoie. În duhul Învierii de mâine noapte, în Duhul care ne unește, al credinței și al dragostei creștine, dincolo de orice deosebiri de vederi, rivalități sau orgolii de orice natură, dincolo de cine are mai multă credință, mai adevărată, mai autentică, indiferent cine a fost primul sau a spus ceva înaintea altora, cine a fost mai profetic sau mai vizionar, indiferent cine merită mai mult sau mai puțin să fie lider sau inspirator al altora, cu realizări și merite mai mari sau mai mici. Indiferent cine pe cine, și de ce, a susținut sau susține la nivel politic. Indiferent cine „cu cine este” la nivel personal. Indiferent cine în ce gașcă este. Pentru cei în Hristos n-ar trebui să existe găști, ci doar Biserica Lui.

Este nevoie de toți: oameni de acțiune, de duhovnicie și rugăciune, eficienți și contemplativi, cu talanți de artiști, scriitori, manageri, politicieni, intelectuali, antreprenori, teologi sau finanțiști, ori pur și simplu enoriași dedicați unei vieți de familie și de parohie trăite în comuniune frățească.

Oare e chiar imposibil să ne unim în Duhul lui Hristos Cel Înviat? Este un fapt recunoscut până la clișeu că orgoliile dezbină. Din păcate este adevărat. Dar oare nu ne poate uni nici măcar Hristos Cel Înviat în inimile noastre, și Care rămâne viu tot anul, nu doar vreme de o Săptămână Luminată?

Am asistat cu ani în urmă la o tentativă de constituire a unui Forum Ortodox Român, care din păcate a eșuat.
Cred că acum este vremea ca acea tentativă să fie reluată, cu mai multă înțelepciune și duh de comuniune. Și cu dorința sinceră de a lăsa la o parte divergențele de opinii politice, competiția, rivalitatea și mândria, de a ne jertfi egoul și dorința de slavă deșartă, care într-adevăr ne ispitește pe toți întotdeauna și ne stăpânește adesea, și de a-L pune pe Dumnezeu și Crezul nostru comun mai presus de erorile, patimile și slăbiciunile individuale. 

E vremea să iertăm greșelile celorlalți, imaginare sau foarte reale, și să plecăm de la recunoașterea faptului că ele există, că nu suntem Sfinți (chiar dacă ar trebui să aspirăm către sfințenie) și că mai presus de eul nostru slab, păcătos și trecător, este Hristos, pe Care vrem să-L urmăm și să-l mărturisim public laolaltă. Fiindcă ne împărtășim toți din Același Trup și Sânge al lui Hristos, trebuie să înțelegem că e nevoie de unire hristocentrică.

Nu de una X-centrică sau Y-centrică – unde X și Y sunt oricare dintre intelectualii îmbisericiți care sunt niște repere în spațiul public românesc și au făcut lucruri relevante pentru noi toți. Nu sunt „activiști” – deși din păcate există un asemenea curent care etichetează orice încercare de a face ceva vizibil drept „activism”. Sunt oameni care au făcut și fac mult pentru o cauză comună, așa cum înțelege fiecare. Nu în jurul lor ar trebui să fie unirea, ci în jurul lui Hristos. Nu ne trebuie un „locțiitor” al lui Hristos, ci Hristos Însuși. De ce nu poate fi Hristos Acel Cineva în jurul Căruia să ne unim? De ce nu ne putem uni în jurul lui Hristos și al Bisericii noastre? De ce trebuie să fie neapărat în jurul unui anume lider vizibil?

De ce nu se pot uni românii în jurul credinței în Hristos și în învățătura Lui? De ce nu e de ajuns Biserica pentru a ne uni în jurul ei? De ce nevoia compulsivă de „lidership”?

Oare așteptând un Sfânt care să ne conducă  nu vom prelungi starea de nefacere a nimic pe plan văzut? Stare de care alții profită copios. Ne-am dori cu toții conducători sfinți sau măcar îmbunătățiți duhovnicește. Dar oare nu cerem semne prea mari pentru cât merităm? 

Sau poate nu știm să-i recunoaștem? Nu cumva Dumnezeu ne-a trimis pe unii, așa cum sunt ei, pe propria noastră măsură, pe care însă, în exigențele noastre de sfințenie, poate cam nerezonabile în raport cu propriile noastre patimi, îi considerăm nevrednici și preferăm să stăm cu mâinile-n sân, în timp ce ceilalți atacă și împroașcă cu noroi Biserica și pe noi toți?

Argumentele pentru a nu face nimic pot suna adesea foarte convingător, dar ele pot ascunde și teamă, ezitare, șovăială, nesiguranță, îndoială, inerție, comoditate sau pur și simplu neștiință și nepricepere privind ceea ce ar trebui făcut în mod concret. E ușor să critici. Este mai greu să știi ce e de făcut și să faci efectiv. „Oare așa e bine? Sau nu? Dar dacă mai bine am face altceva?” Și uite așa amânăm, discutăm la nesfârșit, sau nici măcar nu mai discutăm, pe principiul că noi „avem altă menire mai înaltă, duhovnicească” – menire pe care de fapt n-o realizăm nici pe aceea, căci nu văd mulțimea de sfinți care ar trebui să abunde printre noi dacă chiar ne-am vedea de asceza și rugăciunea pe care o invocăm. Și de făcut nu facem nimic, sau aproape.

În schimb îi judecăm pe unii care încearcă să facă ceva și le aplicăm eticheta oribilă și nedreaptă de „activiști”. Iar mult-dorita unire în cuget și rugăciune nu se traduce de fapt prin nici o unire, nici în cuget, nici în faptă, ci prin dezbinare și eșec. Așa cum s-a întâmplat cu Referendumul pentru Familie – și acela tot un „activism” de care prea mulți s-au ferit fără a-i înțelege nimic din mizele extrem de importante. 

Așa cum se întâmplă și acum, când neexistând un glas unic, puternic, al laicatului ortodox n-are cine să adreseze o petiție CNCD-ului pentru a-l sesiza în legătură cu injuriile adresate recent Bisericii Ortodoxe Române de neomarxismul radical. Ar fi nepotrivit ca Biserica însăși să sesizeze CNCD-ul, dar ar fi extrem de cuvenit și oportun ca laicatul să facă acest lucru. Deoarece întreaga Biserică a fost atacată, iar laicii fac parte integrantă din Biserică.

Sunt doar câteva gânduri într-o Vineri a Patimilor mai tristă decât în alți ani. Dacă greșesc undeva nu e decât din cauza propriilor mele întrebări și păreri de rău că nu putem fi mai apropiați unii de alții și într-o acțiune văzută, nu doar într-una (uneori dureros de) nevăzută.

Spune Hristos: „Orice împărăție dezbinându-se în sine se pustiește și casă peste casă cade. Când cel tare și înarmat fiind își păzește curtea, avuțiile lui sunt în pace. Dar când unul mai tare decât el vine asupra lui și-l înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte.

Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea și cel ce nu adună cu Mine risipește” (Luca 11, 17-23).
Deci haideți să nu ne dezbinăm. Ca să nu risipim haideți să ne unim și să adunăm întru bucurie împreună cu Hristos Cel Înviat.