Ȋn pasajul de la Universitate e o mare de oameni. Miroase a ciuperci. Scara rulantă te transportă într-o altă lume, pe un continent în care ţările se războiesc cu un inamic nevăzut. Urcat pe troiţă, un cetăţean strigă la porta-voce: „Cine nu saaare, cine nu saaare/ Cine nu saaare, nu vrea schimbare”. Gaborii ce stau de pază demonstraţiei zâmbesc indulgent. Ȋn lozinca originală, scandată pe stadioane, ei sunt scutiţi de la sărit. Lângă troiţă sunt comasate galeriile de fotbal. Au experienţă, au porta-voce și știu să întreţină atmosfera. La un miting, la orice miting, cel capabil să inventeze rapid o lozincă cu rimă și ritm devine lider.  

 

Până la troiţă trebuie să traversezi printr-un grup de minoritari cu o problemă de ordin imobiliar. Scandează: „Vrem case pentru cei mulţi/ Nu doar pentru cei corupţi”. La graniţa lor au nimerit seculariștii, care-i cer Patriarhului, pe o pancartă, „Donează României toată averea bisericii”. Ei nu au găsit nicio rimă, doar o poză color pe net, pe care au printat-o lângă mesaj. 

 

La câţiva metri de ei, e un grup de tineri care protestează pe versurile „BUG Mafia”. Semn că „Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu e demult fumată. Şi iar ne oprim din drum, ca să facem analiza versului „Dracii dansează-n catedrale”...

Spre troiţă, mulţimea devine compactă, nu se mai poate înainta. Iar protestarii fac genuflexiuni periodice, după cum li se indică prin porta-voce: „Toată lumea jos! Jos! Jos”. Apoi, mulţimea e cuprinsă brusc de entuziasm. Sunt strigăte și aplauze. A crescut PIB-ul! „Băi, a venit Marica!”, se bucură un tânăr de lângă mine, decodificând trăirea colectivă. Marica e un fotbalist. Nu știu dacă a fost acolo aievea sau doar în dorinţa încă necaligrafiată pe o pancartă a tânărului din galerie.

La intrarea în pasaj se strâng doleanţele celor veniţi la protest. Le colectează un „grup”, care nu dorește să-și dezvăluie identitatea. Au adus foi de acasă, au cumpărat pixuri și invită oamenii să scrie „wish list”.

 

Spre fântână, pe zidul cu balconul de la Universitate, e întinsă o pancartă mare, galbenă. „Fără Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Cel care a adus pancarta nu revendică nimic. Dar cere totul. 

Ȋn Piaţa Universităţii e un continent în care ţările se războiesc cu un inamic nevăzut. Fiecare, cu bătălia ei, întregind acest război al străzii. E un continent spre care vin și oamenii ce nu și-au pierdut speranţa. Cei care încă mai au așteptări și care cred că ne putem reseta și o vom lua de la capăt cu destinul, din kilometrul 0 al Capitalei. Oamenii care sunt convinși că vocea mulţimii poate să conteze și să facă diferenţa în istorie. Ȋnsă ei nu sunt deloc singuri.

 

(N.a. – Am completat lista revendicărilor strânse la intrarea în pasaj, cu două cuvinte: „Vreau adevărul”.)