În Rashomon (1950), Kurosawa face poate cel mai bun film al său. În templul părăsit, pe ploaie puternică, un țăran povestește unui călugăr și unui vagabond evenimentele bulversante la care a fost martor: o crimă și un viol.

Faptele: un cuplu, un samurai cu soția să, traversează o pădure. Se intersectează cu un tălhar vestit. Are loc o încăierare. Femeia violată. Samuraiul e ucis. Un țăran vede totul. Cazul ajunge în față judecătorului. Încep mărturiile. Faptele par simple, nu? Evidente? Ce poate fi așa complicat într-o poveste soldată cu o crimă și un viol? Totul e complicat. Mărturiile celor implicați, inclusiv a mortului, invocat șamanic, sunt tot atâtea filme diferite asupra acelorași evenimente.

Fiecare participant: samuraiul, soția lui, talharul, țăranul, are propria varianta, RADICAL diferită față de a tuturor celorlalți. Fiecare a văzut ce a vrut. Ce au vrut sentimentele, resentimentele, angoasele, interesele, patimile sale într-un cuvânt. Fiecare depune mărturie să-și salveze „față”, chipul social. Femeia caută disperată să-și salveze onoarea și spune că, după viol, l-a implorat pe soț să o ucidă, pentru că acesta o privea cu dispreț. Samuraiul, resentimentar, simțindu-se trădat, da o mărturie în care soția apare complice a tâlharului. Talharul da o mărturie în care apare că un luptător curajos, epopeic, confruntându-se eroic cu samuraiul, pe care-l ucide, după ce, anterior, îi sedusese soția. Poate țăranul, săracul care nu are nimic de ascuns, niciun interes, să dea o mărturie dreaptă?

Nu. Pentru că el dă mărturia, reală, nu în fața judecătorului, ci a tovarășilor săi de circumstanță. Povestea reală este că, după ce tâlharul îl leagă pe samurai, violează femeia, pentru a o cere, ulterior, de soție, implorând. Ea refuză și îl dezleagă pe soț, cerându-i să-l pedepsească pe tălhar. Samuraiul refuză, însă. Femeia, disperată, îi incită pe cei doi la duel, care are, până la urmă, loc, însă nu epopeic că în varianta tâlharului, căci celor doi le era frică... de moarte. Are loc un duel penibil, cu mâini tremurânde, care se decide în urmă unui noroc chior pe care îl are tălharul. De ce, însă, țăranul a evitat să dea mărturia adevărată? Pentru că nici el nu era lipsit de păcat, deși neimplicat în crimă și viol. El furase un pumnal scump scăpat în focul evenimentelor. Avea și el păcat. Toți erau vinovați. Toți aveau ceva de ascuns. Într-o astfel de lume, mai există umanitate? Se întreabă călugărul.

Toți sunt niște mincinoși! Da, toți sunt păcătoși, toți sunt vinovați, însă în templu se aude, dintr-o dată, un scâncet de bebeluș. Un prunc părăsit. Țăranul nostru păcătos îl ia în brațe și își asumă creșterea sa. Mai avea șase acasă. Și călugărul înțelege că nu ”virtutea” (aparența), adică ”dreptatea” (autoîndreptatirea, self-righteousness cum ar zice americanul) salvează omenirea, ci mila.

„Căci milă voiesc, iar nu jertfă.”

Ce se întâmplă astăzi în țară arată un puternic efect Rashomon. Cum am spus și în altă parte, nu în moduri identice, nu în moduri egale, toți suntem vinovați. Toți suntem păcătoși. Vedem și înțelegem ce se întâmplă prin prisma păcatelor noastre, a angoaselor, intereselor, resentimentelor, a celor pe care vrem să le uităm cu privire la noi înșine. Vrem să ne salvăm „fața” și asta înseamnă neapărat să i-o spurcăm pe a celuilalt. Dar, nu sentimentul că avem dreptate ne va salva. Dimpotrivă, acest sentiment îl găsesc demonic și la baza psihozei colective în care prea mulți frați ai noștri au căzut. Oameni care totuși nu sunt deloc de teapa lui Bot & friends. Ne poate salva mila.

Mila față de pruncii abandonați ai României. Față de cei pentru care avem o răspundere. Mila față de fratele nostru. Mila față de cei realmente nedreptățiți, disprețuiți, condamnați, linșati, bătuți, neglijați, uitați. Mila față de țara această pe care am moștenit-o și pe care trebuie să o transmitem altora mai departe. Mila, pur și simplu. Dacă o avem. De fapt, dacă o vom dobândi. Dacă o vom căuta.