De praznicul Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, am fost la o biserică unde a slujit un preot american, fost pastor convertit la ortodoxie. Misiunea sa se desfășoară în Filipine, unde a botezat pe mulți și unde mai are -din mila Domnului, așa cum a precizat smerit - cam 1000 de catehumeni. 

Părintele mărturisea că, citind din Sfinții Părinți, și-a dat seama că nu este în Biserică, pentru că aceasta nu are o dată anume de la fondare ca în cazul cultelor heterodoxe. Hristos prin Apostoli a pus bazele Bisericii, spunea cu tărie, și așa, căutând la sursă, a ajuns preot al Bisericii Ruse din exil, care în SUA a dat un sfânt de talia lui Ioan Maximovici. 

Ce vreau să spun, și o fac în urma discuțiilor din ultimele zile, este că la noi ortodoxia a devenit o carcasă. O purtăm ilegitim, deși ne-am născut cu acest dar uriaș pe care îl neglijăm, dacă nu-l disprețuim de-a dreptul. 
La biserică se merge ca la magazin, ca să ni se ofere servicii: am blestemat - să ne dezlege popa; să ne boteze copilul, pe care apoi nu-l mai aducem decât de Crăciun la împărtășit, dacă avem timp, printre cumpărături; fac unii scandal că li se cer bani când se cunună, deși nu au avut grijă în viața lor ca să cumpere o tveră sau nu le-a păsat că iarna biserica trebuie încălzită.
 
Nu au șters sticla unei candele, nu au aprins o lumânare pentru familia lor de aici sau cea plecată la cele veșnice, la strămoși. Iar dacă o fac, cumpără din piață lumânări, nu de la pangar. Că e mai ieftin. Piosul scoate pachetul luat de la tarabă sau punga cu pastiluțele albe luate din Metro, le aprinde, dă ochii peste cap, își face o cruce zorită și fuge să vadă știrile sau serialul preferat. Pleacă uneori enervat pe femeia de la pangar care-i atrage atenția, zeloasă, că asta nu se face, că din lumânarea lui biserica își plătește - chiar dacă infim, dar se adună - datoriile mari de la gaze de peste iarnă sau la curent electric.

Totul ni se cuvine, nimic să nu dăm însă. Zilele astea nici măcar compasiunea minimală pentru disperații care își lasă totul în urmă, de spaima morții și a fărădelegilor. Oameni care nu au îngrijit în viața lor un copil, care nu au mângâiat bătrânețea nimănui, au început să judece, după măsura lor, o dramă teribilă. Ei au văzut poze însă, sunt edificați. Sunt doar bărbați care fug de război și vor banii europenilor. Alții strigă: Sunt teroriști! Ar trebui întorși cu plutele de cauciuc înapoi, sau făcut un mare Guantanamo european în care să încapă toți. Vrem siguranță, nu terorism!

Bisericoșii văd că amărâții refuză alimentele dacă au pe ele crucea roșie. Degeaba un macedonean povestește de la fața locului că ei vroiau să plece, după ce stătuseră zile în zona „no mans land" dintre granițe, în ploaie, cu copii printre ei. Bigoții îi văd ca veșnic damnați, nefiind nu creștini (mai aveau o măruntă scăpare), ci... ortodocși. Căci Raiul este o zonă exclusivist-ortodoxă.

De altfel, chipul ortodoxului român seamănă din ce în ce mai bine cu al lui Mândruță. Cel care acum câțiva ani juca rolul de refugiat în Herăstrău, iar acum își deversează ironia promiscuă, de rânced fanfaron corect-politic, asupra unor nenorociți ai soartei.

Da, așa arată astăzi o carcasă ortodoxistă, o combinație eshatologică de saccsiv și Mândruță, de iminențe apocaliptice și globalism, totul vopsit ca porcii îngropați deunăzi, în tricolor.
Iar acum, decât să văd carcasa (m)ortopraxiei naționale, aș fi preferat să fiu un catehumen filipinez ce stă să fie botezat de un preot american cu cruce rusească la gât, toți dăruindu-și unul altuia tot ce au mai de preț: sufletul închinat lui Hristos.