Dificultatea apărării definiției căsătoriei se află în același lucru care constituie și forța ei: în natura axiomatică a acestei definiții. Evidența nu poate fi demonstrată, ci se susține prin ea însăși; căsătoria înseamnă uniunea dintre bărbat și femeie la fel cum susține faptul că 1 plus 1 fac 2. A încerca să le explici duce foarte rapid în tautologie: „unu înseamnă o unitate".

Problema apare când cineva contestă evidența în numele unui scop generos, care face ca a insista asupra evidenței să echivaleze cu o vinovăție morală; cine se scuză, se acuză, nu-i așa?.

Poate că 1% dintre copiii de vârstă școlară nu pot înțelege că 1 plus 1 fac 2, poate ei cred că 1 plus 1 fac 3.

În ciuda (ne)înțelegerii cu care ei operează această adunare, evidența obiectivă este aceea că aritmetic vorbind 1 plus 1 fac 2.

Dar la un moment dat, cineva, în numele compasiunii, pretinde să nu se mai dea note mici elevilor care fac astfel de erori. În fond, rezultatul unei astfel de adunări este doar o convenție de limbaj matematic, un construct logic, sau mai bine zis cultural; există, iată, o minoritate cu o percepție proprie a acestor noțiuni, deopotrivă egală ca valoare și frumusețe cu cea a majorității; nu există niciun temei pentru a sancționa diferitul, nu e cu nimic mai prejos. Diferitul este frumos.

După un timp, simplul tratament îngăduitor față de această „minoritate” nu mai este suficient: se cere rescrierea regulilor și manualului în așa fel încât 1 plus 1 să facă deopotrivă 2 sau 3, după cum alege elevul, după cum este orientarea lui aritmetică.

Se opune cineva modificării în numele evidenței și a bunului simț? Atunci fie suferă de o formă de fobie -fobia față de aritmetica alternativă; fie suferă de ură - urăște pe cel diferit, disprețuiește minoritatea "cu orientare logică diferită”; fie e un troglodit, e incapabil să înțeleagă alteritatea, ce să mai vorbim să o accepte. Un intolerant, dacă nu chiar un nazist.

În fond, cu ce l-ar deranja să intre în normă și faptul că 1 plus 1 fac 3? Doar nu se interzice cuiva să creadă în continuare că 1 plus 1 fac 2, dacă ține neapărat la asta.

Și atunci evidența este pusă în discuție nu în sine, ci din unghiul scopului „generos” contrapus „intoleranței”.

Din acest moment începe dezintegrarea ordinii pusă de limbaj, de concept, în lume; din momentul în care evidența, fundamentul, axioma trebuie explicate în loc de a ne ordona noi înțelegerea în jurul lor.

Toate contraargumentele: că desființăm logica aritmeticii, că vom compromite generațiile următoare de elevi și poate chiar viitorul societății, că nu-i discriminează nimeni pe cei care nu au aplecare spre aritmetică dacă se păstrează adevărul că 1 plus 1 fac 2, că avem toată înțelegerea față de cei care nu au aptitudini pentru a înțelege această evidență ci îi acceptăm așa cum sunt - toate acestea nu pot satisface acele spirite și inimi mai generoase dintre noi, aflate în avangarda unei lumi mai bune, care doresc o aritmetică egală pentru toți și pentru felul fiecăruia de a o gândi. Toate aceste explicații nu sunt decât sofisme și pretexte pentru a justifica o ură cumplită față de cei mai deosebiți dintre noi sau, în cel mai bun caz, trădează un deficit de înțelegere și acceptare, care se cuvine (re)educat.

Din momentul în care înșiși termenii fundamentali prin care ne înțelegem și identificăm în lume -de exemplu, că femeia e femeie și bărbatul e bărbat, iar nu viceversa și că o căsătorie se încheie doar între femeie și bărbat- devin disputabili, toată structura intelectivă care constituie zidurile de rezistență prin care ordonăm lumea se fisurează.

Iar când cărămizile fundației sau zidurilor de rezistență sunt minate și slăbite, fisura lucrează și erodează, iar rezultatul, fie și cu întârziere, va apărea, așa cum spune profetul: „Iată cum va fi păcatul vostru: ca o spărtură într-un zid înalt, care dintr-o dată și pe neașteptate se prăbușește”.