Am scris acum doi ani rândurile de mai jos. Cu fiecare an ce trece de la acel decembrie, resimt tot mai acut ceea ce am pus în ele. Îmi pare că sunt tot mai puține cele care să mă contrazică. Împărtășesc și cu voi aceste rânduri...
 
"Îmi amintesc adeseori de Valentina. Ordonată, ușor timidă și foarte la locul ei. Ori de câte ori intra în vorbă cu vreunul dintre colegi, o făcea cu zâmbetul pe chip și cu o sclipire caldă și blândă în priviri. Era un suflet bun și săritor. Așa a și rămas. Doar că de atunci, de la sfârșitul primului trimestru dintr-a șaptea, nu i-am mai văzut zâmbetul. Iar în locul acelei sclipiri din ochi, nu am mai găsit multă vreme decât tristețe.
 
Se împlinesc 24 de ani. Au început manifestările omagiale, seriile de cuvântări, depunerile de coroane… Trec și cele de anul ăsta. Și, fără să simțim, se va face și sfertul de secol de la acel decembrie. Poate măcar acum ar trebui să ne oprim din cavalcada zilnică, pentru un moment de sinceritate cu noi înșine. Pentru o clipă de adevăr.
 
Sunt multe lucruri nelămurite din Timișoara acelui decembrie. Nu știm nici astăzi cine erau oamenii despre care martorii primelor zile spun că nu păreau timișoreni și îi întrebau pe cei din jur dacă localnicii se vor implica în număr mare în proteste. Nu știm de ce, înaintea primelor focuri de armă, soldații au fost ținta constantă a provocărilor. Sau cum au fost improvizate atât de "spontan” obiectele cu care spărgeau din prima și fără vreo zgârietură vitrine uriașe sau cu care rupeau șenile de tancuri acei necunoscuți. Sau cum de a acționat "mulțimea” atât de eficient în multe situații, prin metode care te fac să te gândești la tehnicile specializate de guerilă urbană.  
 
Iar dacă te pui pe o documentare minuțioasă asupra evenimentelor și a contextului, în loc de răspunsuri, te trezești cu tot mai multe întrebări. Cu toate astea, nu mă voi putea întreba vreodată dacă la Timișoara " a fost sau n-a fost”. Fiindcă zecile de mii de timișoreni ieșiți atunci în stradă din apartamentele înghețate, înfometați, umiliți și cu gândul la viitorul copiilor, au făcut cu siguranță revoluție. Am trăit acele momente, am fost acolo. Nu mă poate minți nimeni!
 
Mă întreb, totuși, altceva: ne-a ieșit revoluția? S-a împlinit? Sau a reușit, mai degrabă, cealaltă "revoluție”? Aceea cu iz de laborator, peste care dai când te apuci de făcut puzzle-ul ultimelor trei decenii…
 
Mă întreb asta cu amărăciune și văzând ceea ce putem vedea cu toții. Că magazinele ne sunt pline, dar cu mărfurile altora. Că mii de fabrici s-au închis, că am atins un nivel de sărăcie neimaginat în urmă cu 24 de ani, că mulți dintre noi așteaptă cu sufletul la gură să mai treacă o iarnă cu bine. Că electricitatea produsă chiar de noi se scumpește galopant, fiindcă așa au cerut unii de afară. La fel și gazul, în mare măsură provenit din propriile resurse. Că libera trecere a graniței, cerută atunci, la revoluție, s-a transformat în pribegia a milioane de români care își caută un rost și o pâine printre străini, de multe ori în condiții umilitoare. Că nu mai poți, dacă ești sincer, să vorbești despre "economia românească”, pentru că din ea a rămas mai degrabă o sumă de mecanisme și terminații economice ale altora. Că în spitalele noastre poți muri cu zile din cauza subfinanțării, că prea multe dintre școlile noastre au fost evacuate sau plătesc chirie și că oricum educația nu mai e ce a fost odată, fiindcă așa se vrea. Că pădurile ne sunt trimise la export, că ne sunt date resursele pe mai nimic, că de la 1 ianuarie se dă liber la vânzarea pământului către străini. Că din armata noastră au rămas niște unități, cât de făcut parade și trimis în misiuni de mercenariat prin te miri ce colțuri ale lumii. Și că înzestrarea ei se face cumpărând pe bani grei fiare vechi de la străini. Că ne-am pricopsit cu datorii pe câteva generații și cu un sistem ce ne batjocoreste fără pic de resentiment de 24 de ani, în numele intereselor proprii și ale stăpânilor de afară…
 
A cui revoluție a învins? A noastră sau a celorlalți?
 
După 24 de ani, e din nou 17 decembrie. E zi de doliu în oraș. Una dintre străduțele sale poartă acum numele tatălui Valentinei. La colțul altei străzi din Girocului, marmura unei cruci strânge cu răbdare semnele trecerii timpului. Acolo a căzut tatăl colegului Jugănaru. Peste tot prin oraș se aprind lumânări zilele acestea. La fel și în restul României. Odihnească-se împăcate sufletele celor căzuți în acel decembrie!
 
PS: Dacă greșesc cu ceva prin aceste rânduri, corectați-mă. Dacă simțiți că pe lista neîmplinirilor ați mai adăuga, adăugați. Dacă mai aveți timp, nervi sau vrere, puneți ce aveți pe suflet în comentariile voastre!”