Academia Română, prin reprezentanții săi de specialitate, a hotărât să-l cheme în rândurile membrilor ei pe profesorul Ilie Bădescu. Profesorul Ilie Bădescu, sociolog, este un reprezentant al curentului național în cercetarea științifică românească, în linia majoră a lui Dimitrie Gusti sau Henri Stahl. De aceea, această chemare în rândurile Academiei nu surprinde deloc pe cei care l-au cunoscut pe Ilie Bădescu, dimpotrivă! Gestul este unul firesc și va avea consecințe pozitive pentru destinul sociologiei naționale, aflate, din păcate, într-un moment de criză. Criza nu este, așa cum s-ar putea crede, una instituțională, materială sau profesională, ci mai degrabă una axiologică și de vocație. Tinerii sociologi români par a nu se mai considera „slujbași” ai culturii române, ci ai unei Științe Universale cu valoare atemporală, dacă nu anti-națională, cel puțin a-națională. Lucrul acesta reiese și din strania Scrisoare deschisă adresată Academiei Române, ca formă de protest pentru alegerea de care vorbim, și semnată de câțiva cercetători din științele socio-umane de la unele universități din țară.

Trebuie să spunem că gestul în sine de a protesta din interior față de alegerea unuia dintre membrii unei bresle în cel mai vizibil for cultural al țării denotă o tragică slăbiciune și vulnerabilitate. A te opune unei înălțări, chiar dacă nu ești de acord cu ea, arată din start o poziție de inferioritate nu numai asumată, dar și afișată și, astfel, întărită.

Laboratorul ImunoMedica


Dar să vedem, pe scurt, care sunt acuzele care i se aduc profesorului Bădescu (și implicit Academiei Române) de către cei care semnează scrisoarea amintită.

Prima „acuzație” este aceea că profesorul Bădescu ar fi renunțat la „etica cercetării științifice”. Ni se explică faptul că în majoritatea lucrărilor profesorului Bădescu „discursul ideologic se întrepătrunde cu discursul științific”. Semnatarii scrisorii nu înțeleg însă sensul cultural al demersurilor lui Ilie Bădescu. Proba este că ei reproșează faptul că în opera lui Ilie Bădescu există afirmații metafizice pe care știința socială nu le poate infirma sau confirma pe baza cercetărilor consacrate. Ca să-i șocăm pe vajnicii apărători ai „științei” văzută în opoziție cu demersurilor „metafizice”, le vom spune că cea mai comună formă de cunoaștere este cunoașterea științifică! Mii de cercetători, zeci de mii de analiști care produc cunoaștere științifică comună nu pot fi toți primiți în Academie! Conform unei perspective tradiționale de gândire, adevărata cunoaștere este cea legată de organul intelectiv (de la intellectus, termenul latin care se traduce minor prin rațiune, fiind, în fapt, o formă de cunoaștere superioară, adresată dimensiunii spirituale) al omului, în care o parte semnificativă a mesajului este revelată, iar cealaltă este surprinsă cu ajutorul instrumentului rațional-uman. Ilie Bădescu este, într-adevăr, un metafizician dublat de un sociolog, sau invers, dar, contrar celor ce cred preopinenții săi, tocmai această „dublură” metafizico-științifică face forța sa deosebită, opera sa aparte și demersul său unul demn de urmat.

Ce altceva mai face „cazul” Ilie Bădescu unul aparte, alături de forma de cunoaștere? Exact unul dintre elementele reproșate, anume orientarea ideologică (naționalismul, traducem noi), de fapt, etica acestuia, pe care știința comună, de factură îngust-iluministă, a eliminat-o din cadrul „cunoașterii”. Dar ce fel de cunoaștere este aceea care se dezice de spirit (locul transcendenței și libertății totale, absolute) și de etică (locul unde cunoașterea rațională capătă forța de a împlini, prin acțiune, calea binelui și absolutului)? Răspunsul nu poate fi decât: o cunoaștere neliberă (dezlegată de spirit) și neputincioasă (dezlegată de etică).

De altfel, citatele pe care autorii micii delațiuni cu pretențiuni de obiectivitate le aleg din opera lui Ilie Bădescu pentru a-i circumscrie vinovăția, nu fac decât să pledeze în favoarea celui aflat la index.

I se reproșează lui Ilie Bădescu puținătatea recunoașterii naționale și internaționale. Acuzația este aparent serioasă, dar, la o analiză atentă, e complet falsă. Nu numai că Ilie Bădescu este cunoscut și recunoscut (mai ales la nivel național, așa cum confirmă tocmai nominalizarea sa în Academia Română!), dar această acuzație traduce starea precară a condiției sociologului tânăr român de azi: dornic de „recunoaștere” și puncte academice, acesta aleargă neostoit pe la conferințe internaționale sau naționale, produce studii stufoase pentru a bifa o carieră și, în general, își calculează parcursul profesional strict în funcție de parametrii personali. Ca unul care am trăit, la propriu, multă vreme în preajma lui Ilie Bădescu, pot să spun că generația d-sale nu avea această angoasă a recunoașterii și, de aici, avea mai mare libertate și determinare spre scopurile mari (Țara, România, Biserica, ba chiar, da, Umanitatea!) decât actuala generație. Cei care azi clamează Umanitatea ne înșeală, ca să-l parafrazăm pe Carl Schmitt: ei nu vor decât o umanitate a lor, care să-i recunoască pe ei, eventual dincolo de națiunea proprie, în care se simt încorsetați!

Al treilea capăt de acuzare este de-a dreptul hilar: pe scurt, Ilie Bădescu nu ar fi un democrat! Se simte aici parfumul ideologic al unor reflexe stranii, de anii ʼ50, când democrația populară dicta cariere academice sau, dimpotrivă, distrugerea unor destine. Ilie Bădescu este mai mult decât un democrat, este un creștin care e atent la fiecare gând pe care-l emite la adresa semenilor săi! Și, pentru că este vorba aici despre o bucurie a întregii bresle a sociologilor, e cazul să afirmăm cu toată convingerea că Ilie Bădescu i-a iertat deja pe cei care l-au „încondeiat” cu această scrisoare.

Este și firesc să fie așa. Scrisoarea este o pornire umorală a unor cenzori care au îmbrăcat temporar haina de oameni de știință. Fiindcă alegerea lui Ilie Bădescu ne-a adus o mare bucurie, vom trece peste aceste umori și vom felicita și proaspătul ales și forul care l-a adus la sânul său și vom spune: la mai mare!