Paradigma libertății se conjugă contemporan cu dreptul la opțiune al fiecărui individ. Bine / rău, frumos / urât, corect / incorect, sunt toate doar falsele talere ale unor seturi de valori cărora subscriem sau nu, în funcție de „libertatea” care ne-o garantează etalonul valoric al prezentului. Ce opțiuni au cei care intră în jocul acestor „noi tipuri valorice” și totuși aleg? Dacă aleg, aleg în cunoștință de cauză? Poate, dar nici nu importă, au libertatea să o facă, pot alege binele, frumosul, corectitudinea, opțiuni care cred ei că îi reprezintă. Au „libertatea” să o facă. Ce opțiuni au cei care nu aleg?

Au „libertatea” să nu o facă, să rămână martori tăcuți ai pseudovalorilor în care suntem târâți de actorii neomarxismului cultural, de buldozerele uniformizării identitare. Dar ce opțiuni au cei care refuză această ofertă, acest set de valori, semenii noștri care sunt împotriva "standardelor” umane ce se sunt servite și refuză până și măcar balanța falselor talere? Una singură. Excluderea. Ea nici nu este atât de gravă, atâta timp cât Hristos este în mijlocul sufletelor noastre, dar totuși, inacceptabilul de ieri este îngăduitul de azi, păcatul de ieri este posibilul de azi, posibilul de azi se transformă  vizibil în etalonul cel de mâine... Spre ce ne îndreptăm?

Mecanismul decadenței vizuale promovate de posturile de televiziune este pus în mișcare de o singură energie – banii. În obținerea lor se trece peste orice deontologie, criteriu de performanță, se calcă în picioare cinic, exact oamenii cărora li se servește spre desfăt, programele decadente. Nu este suficient că sărmanilor noștri semeni li se zdrobesc ultimele impulsuri emoționale, inefabile, prin promovarea nesăbuită a dezmățului, pornografiei, vulgarității, dar mai mult decât atât, ca într-un murdar joc al acuzării și al justificării, posturile de televiziune vin cu explicația grilei de program prin faptul că aceste subiecte sunt ele însele expresia dorinței telespectatorilor, ei nefăcând altceva decât a vină în întâmpinarea lor cu oferte pe măsură. Cine e de vină cel ce se uită sau cel ce arată?

Totuși, în virtutea „libertății” căreia ne supunem, putem bineînțeles să schimbăm canalul. Să fie aceasta opțiune o metodă de a elimina abjectul, non – valoarea? Avem o responsabilitate în fața acestei evadări? Există un preț al tăcerii nostre? Cât costă această schimbare a canalului percepțiilor? Avem libertatea de a alege dintre "da” și "nu”, însa această opțiune este ea suficientă? A nu alege "răul” se numește libertate? Nu ar fi fost firesc să nu existe decât "da”, iar opționalitatea să fie din start o non - opțiune? Noile iphone-uri au introdus în lista de emoticoane și câteva simboluri ale "noilor emoții", individuale, familiale. Reprezentarea sentimentului iubirii în categoria „smileys & people” adaugă inimioarelor pline de amor persoane heterosexuale dar și homosexuale.

Lista următoare de emoticoane cuprinde asociativ imaginea stilizată a unei familii heterosexuale, însă adaugă imaginea unei „familii” homosexuale, două femei cu un copil, două femei și doi copii, doi bărbați și un copil, doi bărbați, o fetiță și un băiat, sau doi băieți, ori două fetițe, la fel cum, în capătul listei apar familiile monoparentale, o mama, un tată, probabil, alături fie de un copil sau doi. Dacă în cazul smiley- face-urilor cu reprezentarea sentimentului iubirii, inimioară flancată de persoanele de același sex, lucrurile sunt evidente, în cazul celorlalte, simbolic, imaginile ne sugerează idea comună, perfect normală nu-i așa, de familie, unde copii sunt alăturați, fie unui singur părinte fie unor doi părinți, de sexe diferite sau de același sex.

Persoanele adulte de același sex, par a fi de aceeași vârstă, așadar exclusă ipoteza naivă că poate este totuși vorba de de un tată și un bunic.. Nu. Familia are multe posibilități potrivit acestor iconograme, iar toate pe cât de egale, pe atât de posibile. Simplu, la un buton distanță. Imaginea dragostei, este identic prezentată, bineînteles, "iubirea” poate să cuprindă oamenii de sexe diferite sau de același sex, acest tip de "iubire” este evident nemărginit. Să ne așteptăm pe viitor și la alte etaloane ale "iubirii”? Poate. Cum rămâne totuși cu opțiunile noastre? Aceste "valori” ne pătrund în cotidian tiptil, asemeni unui prădător perfid,fără să ne întrebe cineva care sunt identitățile noastre creștine, tradiționale, de enorm bun simț pe care ni le-au dat binecuvântații noștri părinți. Nu. Noile modele de conviețuire pătrund șerpește, abuziv, totalitar în viețile noastre, iar deocamdată a critică aceste aspecte atrag după sine ștampila de „retrograd”, „homofob”, „ultraortodox”, etc. Se simte încă de pe acum mireasma viitoarelor articole penale care vor reglementa prin excludere acest tip de "delict de opinie”.

Ce ne facem cu „libertatea” noastră? Deși setul de valori nu ne reprezintă, opțiunea nefiind o opțiune, avem totuși  acest bun neprețuit, "libertatea”. Ei, această "libertate” în cazul nostru se limitează la a ignora aspectul. Nu poți șterge tipurile de icoane, poți să nu le trimiți, da, dar modelul device-ului include și alternativele sodomice, alăturându-le, egal celorlalte. Ce putem face cu acest "set de valori” reprezentate iconic pe mobilul de care ne servim zilnic? Putem deocamdată renunță la telefonul mobil, sau la acest tip de telefon, dar, revenind la întrebarea de mai sus, avem o responsabilitate în a face asta? Pentru că "setul de valori” rămâne….

Este acesta libertatea noastră?

Post scriptum: Device-urile de acest tip au cucerit omenirea, suntem mai aproape de ele ca niciodată. Aceste modele funcționează sub iconul fructului oprit crescut în Grădina Raiului, iar mușcarea acestui fruct de către protopărinții noștri este nimic altceva decât începutul căderii noastre, prima negare a lui Dumnezeu făcută de către propria Sa creație. Această imagine a primei noastre morți – mușcarea din mărul pomului cunoașterii binelui și al răului - este prezentată contemporan, și nu doar de firma Apple, a fi echivalentul curiozității, cunoașterii, îndrăznelii, al emancipării, al desăvârșirii omului întru cele lumești. În același timp este și măsură rătăcirii, a îndepărtării nostre de Tatăl Ceresc. Să nu (mai) fie.