Bunicii noștri n-au existat. Au fost doar niște personaje imaginare din copilăria noastră, un fel de Harap Alb, un fel de Prâslea cel Voinic, figuranți îmbrăcați în haine militare ce aleargă comic de repede prin filmele alb-negru, pentru a se odihni apoi sub lespezi pe care scrie „erou-necunoscut”.

 

Soldați mărșăluind prin zăpadă, prizonieri cu priviri disperate, o mână de oase albe îngropate sub amarul pământului străin, în cutii de carton lipite cu scoci. Cum să fi existat? Ei, bunicii noștri care și-au lăsat sufletele, de tot sau în parte, prin tranșeele celui de-al Doilea Război Mondial, bunicii noștri, care s-au întors acasă, să-și crească din nimic câte 7-8 copii. Bunicul meu Gheorghe, bunicul meu Vasile, bunii noștri drepți și curați care ne-au pus pe noi mai presus, în viețile și-n rugăciunile lor, și care pe toate le-au îndurat, fără să se vaite vreodată. 

Nu, e limpede, bunicii noștri nici n-au trecut prin viețile noastre. Nu sunt semne, n-au lăsat urme. Sângele lor nu curge prin noi, a rămas acolo, între zidurile din Gherla și Aiud, în Canalul Dunăre - Marea Neagră și-n toate pușcăriile comuniste. Sângele lor e doar sub crucile părăsite, în adâncul cimitirelor de la marginea satelor goale. 

I-am inventat. Bunicii noștri, sfinți fără de calendare, care n-au căzut în genunchi decât în fața lui Dumnezeu. Și-n ziua în care România a cedat Basarabia și Bucovina de Nord. Bunicii noștri, care n-ar putea înțelege cum de noi reușim să comprimăm toată această durere a neamului într-o singură zi, amestecând cu festivism bomboane Bucuria, discursuri parlamentare și Carla’s Dreams. 

Nu, noi nu suntem urmașii lor, noi ne-am născut din neant, fără memorie și fără de trecut. Suntem cu toții un popor meșterit în eprubetă și nicio secvență genetică din ADN-ul lor nu mai este în noi.

Mâinile lor, care au ținut și arma, și sapa, nu ne-au mângâiat niciodată, genunchii lor nu ne-au legănat. Noi am răsărit în lume nu de pe umerii lor, ci de pe aripile vântului, de niciunde, frunze fără de rădăcini. N-am primit de la nimeni moștenire pământul pe care locuim, n-a murit nimeni pentru el. Țara asta a picat din cer, iar noi am primit-o pe degeaba. 

Bunicii noștri, cei care au murit pentru România pe front, cei care au urcat pe cruce în închisorile comuniste, pentru Dumnezeu și pentru țară, n-au fost aici cu adevărat. Uitați-vă la noi! La fiecare și în jur! Am devenit o nație de badante și de culegători de căpșuni. Un popor de abandonați care abandonează, la rându-i. Țara e o uriașă „părăseală”, iar singurele bătălii ale celor rămași sunt în intersecții și la semafoare, în supermarket-urile prin care împingem de cărucioare și de black friday, pentru reduceri. Singurele noastre războaie sunt cu kilogramele în plus, cu adicțiile și cu poftele. Singurul nostru front e pe scara rulantă a unui mall sau lângă grătarul cu mici. Pe facebook, unde degrabă înfigem baioneta cuvintelor unul într-altul. Și după atâtea mari războaie câștigate, în fiecare seară cădem răpuși de vanitate, de lene și de tabieturi.

Bunicii noștri, cei decorați pe front, cei care n-ar putea înțelege nimic din măreția luptelor noastre, n-au existat. Frânturile de amintiri pe care le mai avem despre ei sunt niște fake-newsuri. Fake-news e sacrificiul lor și toată istoria, cu toți domnitorii, incapabili să strângă azi o mie de like-uri la un loc. Uitați-vă la cei de acum, la toți penibilii și înfumurații ce defilează prin fruntea țării, de parcă ar fi câștigat un concurs de Miss România, nu responsabilitatea de a conduce o nație. Singurele lor bătălii sunt pentru libertate și prosperitate. Întotdeauna pentru libertatea și prosperitatea lor, niciodată pentru libertatea și prosperitatea țării. Țara e un obiect de troc. Noi, o turmă îngrămădită într-un staul de abator. Inventându-ne o viață virtuală. O țară virtuală. Și-un rai virtual unde, slavă lui Zuckerberg, nu ne vom putea întâlni niciodată cu bunicii noștri. Ce să le spunem? Ce să ne întrebe? Și cum să ne uităm în ochii lor?

N-avem același sânge. N-avem aceeași patrie. Ceva s-a întâmplat cu noi, inimile ni s-au înmuiat, ne-am îndoit, ne-am mărunțit, ne-am amestecat, suntem totuna. Așa ne tot spunem, bolnavi de lehamite și de lepădare. Că sensul a dispărut. Că totul e zadarnic și că nu mai are rost. Trăim cu sufletele pe jumătate amorțite, fără niciun fel de crez. Nemaisperând, nemaicrezând, gata mereu de plecare, dar niciodată pregătiți pentru plecarea definitivă. 

Mai suntem vii doar în amintire. Doar în adânc de suflet, acolo unde, ca niște tresăriri, ne mai apar în vise bunicii. Privindu-ne, prin ochii părinților noștri care încă mai sunt. Rugându-ne, din inimile copiilor noștri care încă n-au învățat să-și uite sângele. Bunicii noștri, care parcă nici n-au existat, stau aplecați din Rai deasupra noastră și ne așteaptă Învierea. Așteaptă să ne amintim. Să ni-i amintim. Să ne ridicăm în picioare și SĂ FIM!