Săptămâna aceasta creștinii retrăiesc, participând la slujbele Bisericii, patimile Mântuitorului care pregătesc Învierea Sa, eveniment major recapitulat an de an, care poartă promisiunea și speranța vieții veșnice a tuturor muritorilor. Din nefericire, chiar în ziua de Florii, pentru creștinii uciși în atacurile cu bombă în cele două biserici copte din Egipt, participarea la sărbătoarea care anunță săptămâna patimilor, nu a însemnat doar o începutul repetării rituale a evenimentelor biblice, ci martiriul.

Cuvintele de mai jos sunt o încercare de a pătrunde înțelesul plecării din lumea aceasta cu nădejdea învierii pentru care ne pregătim încă în viață fiind.

Dincolo de interpretările primilor teologi creștini care discreditează și limitează mitul la o simplă ficțiune, minciună, înșelare, iluzie, fabulă, desacralizare tipică elenismului, există o anumită solidaritate între creștinism și gândirea mitică, în sensul ontologic al instaurării unei lumi noi pe care aceasta l-a căpătat în terminologia lui Mircea Eliade.

O nouă lume, o nouă umanitate încep odată cu Nașterea, Viața, Moartea, Învierea și Înălțarea Domnului. După evenimentele deopotrivă istorice și sacre pe care le trăiesc alături de Fiul lui Dumnezeu, după ce asistă la patimile și răstignirea Lui, apostolii, discipolii și „simpatizanții” își revin din suferință și îndoială, pentru a se aduna împreună în Biserica întemeiată pe revelația coborâtă prin Sfântul Duh a sfințeniei lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și pe certitudinea vieții sale eterne după înviere.

Uneori încerc să-mi imaginez bucuria mironosițelor când au găsit sfântul mormânt gol și i-au auzit pe cei doi îngeri cu aparență umană adresându-li-se: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea” (Luca, 24, 5-6). Dincolo de evidența faptului că femeile sunt primele care află de învierea domnului și stăpânului lor, ca un răspuns consolator la dovezile lor de credință și curaj (în Evanghelii, femeile nu se îndoiesc nicio clipă de natura dumnezeiască a lui Iisus, ele fiind acelea care Îl însoțesc în permanență, fără a-l abandona nici pe drumul calvarului) este vorba de episodul fondator al speranței creștine: că persoanele umane vor învia după moarte, acest eveniment tragic neînsemnând altceva decât intrarea în viața veșnică, având în vedere că însuși Fiul lui Dumnezeu a avut și o viață omenească, în istoria decăzută. Altfel spus, așa cum Dumnezeu, prin Fiul său se supune unui proces de „inițiere” în condiția umană de ființă muritoare, și omul care îl urmează pe Acesta va avea acces la nemurire, dacă își înțelege viața ca epifanie a condiției divine. 

Creștinismul, ne asigură Eliade, „așa cum a fost cunoscut în societățile arhaice și tradiționale”, „așa cum a fost înțeles și trăit în cei două mii de ani de istorie” mai păstrează un comportament mitic, altfel spus, fondat pe „imitarea lui Christos ca model exemplar, pe repetarea liturgică a Vieții, morții și învierii Domnului, și pe contemporanitatea creștinului cu illud tempus care se deschide prin Nașterea din Bethleem și se împlinește provizoriu cu Înălțarea” (Mircea Eliade, Aspects du mythe, Paris, Gallimard, 1963, pp. 109; 207).

De altfel, „illud tempus” creștin începe, îndrăznesc să remarc, printr-un exercițiu de observație binevoitoare și de intui¬ție, de slavă a sfințeniei în prezența a două femei care așteaptă să nască, ale căror cuvinte sunt purtate de la una la alta de Duhul Sfânt. În Evanghelia Beatitudinii, sfântul Luca vorbește despre „Nașterea și viața ascunsă a precursorului lui Mesia, Ioan Botezătorul” (acela care vorbea în deșert, un risc asumat de fiecare contemporan care propagă Împărăția lui Dumnezeu).

 

Primul capitol al Evangheliei după Luca reține pentru posteritate, din întâlnirea Maicii Domnului, fecioara Maria cu mătușa Sa, Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul – dialogul prin care cele două femei sfinte își comunică una alteia bucuria de a-I aduce pe lume pe Mesia și pe Acela care îl va vesti: „Binecuvîntată ești tu între femei și binecuvîntat este rodul pîntecelui tău. Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” – i se adresează Elisabeta, Mariei. Iar Maica Domnului îi răspunde printr-o „Cîntare”, ca act de smerită recunoștință față de Tatăl ceresc, acesta fiind de altfel unul dintre puținele locuri din Evanghelii în care Maica Domnului vorbește: „Mărește sufletul meu pe Domnul, Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și sfînt este numele Lui. Și mila Lui în neam și în neam spre cei ce se tem de El” (Luca, 1, 41-50). 

Acest episod exemplar arată cum în viața umană, adesea dură și sumbră ca o inițiere, bucuria unei întâlniri, bucuria nașterii și a iubirii sunt epifanii prin care aproximăm viziunea fericirii divine și a nemuririi. Acesta este începutul actului credinței creștine, constând într-o căutare îndrăgostită, și nu într-o tortură inițiatică, în sensul primitiv al termenului. În același timp, ca vocație interioară datorată Duhului Sfânt obținut prin botez, credința creștină este calea prin care avem acces la viața eternă, în Împărăția Cerurilor. Mărturisirea Sfântului Ioan Botezătorul instituie sensul încărcat de iubire și devotament al jertfei creștine, a cărei singură replică umană așteptată este iubirea aproapelui: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan, I, 29). 

În Evanghelia după Luca, remarcabilă pentru rolul radical nou pe care îl atribuie femeilor în structura evenimentului sacru, momentul Epifaniei – prin care este denumit în Biserica Ortodoxă evenimentul care însoțește Botezul Domnului, când se arată Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh) – este evocat accentuând prezența lui Dumnezeu la acest eveniment: „Și după ce s-a botezat tot poporul, botezându-se și Iisus și rugându-Se, s-a deschis cerul, Și S-a coborît Duhul Sfînt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, și s-a făcut glas din cer: Tu ești fiul meu iubit, întru Tine am binevoit. Și Iisus Însuși era ca de treizeci de ani când a început să propovăduiască, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli” (Luca, 3, 21-23). 

Aici, prin Epifanie, Dumnezeu se face vizibil în viața terestră a lui Iisus, pentru a anunța viața sa eternă. Din acest moment, Epifania trece în Teofanie, în ceea ce Eliade numește Hierofania Supremă, Întruparea lui Dumnezeu în Fiul său iubit, o ființă umană recunoscută ca Dumnezeu, de Dumnezeu însuși. Domnul este prezent, așa cum am văzut, la întâlnirea Fecioarei Maria cu Sfînta Elisabeta, prin Duhul Sfânt grație căruia mama Sfîntului Ioan Botezătorul simte miracolul (pruncul ei „tresaltă” în pântece) și distinge Epifania, în prezența Maicii Domnului. Dar în momentul Botezului lui Iisus Hristos, Dumnezeu este prezent în plenitudinea sa trinitară și de aici înainte va fi astfel prezent în viața fiecărui individ care se botează în numele Său.

Din acest moment se poate spune că începe „inițierea” creștină la care sunt invitați toți oamenii. Cel botezat, este „adoptat” de Dumnezeu ca fiu al Lui, prin acțiunea Duhului Sfânt și în prezența lui Iisus instalat în corpul „novicelui” după rostirea Crezului și a cuvintelor evanghelice, după Sfânta Împărtășanie care, spre deosebire de alte tipuri de inițiere, se petrece sub semnul iubirii reciproce dintre om și Dumnezeu.

Trecerea de la omul vechi la omul nou (constând în transformarea spiritualizată și elevată prin botez, așadar în primirea în trup și în suflet a Cuvântului lui Dumnezeu zămislit, manifestat și corporalizat într-o ființă umană, pe care creștinul trebuie să o imite) este una dintre temele Epistolelor Sfântului Apostol Pavel: „Că în Hristos Iisus nici tăierea împre¬jur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă” (Galateni, 6, 15); „haina” omului nou, creștinat, odată îmbrăcată, poartă garanția nemurii: „Că noi, cei ce sîntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiați, de vreme ce dorim să nu scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghițit de viață. Iar Cel ce ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului” (II Corinteni, 5, 4-5). Darul Duhului Sfânt, ca de altfel al vieții însăși, care face posibilă nemurirea – este obținut prin generozitatea lui Dumnezeu. Iar acestei genero¬zități omul îi poate răspunde prin bunavoire pe care o sădește între semenii săi, și nu prin supunerea la torturi oculte, ca în inițierile primitive. Omul creștin se poate pregăti pentru viața veșnică prin credința în nașterea, faptele, moartea și reînvierea fiului lui Dumnezeu și prin faptele bune ale vieții sale pământești. 

Evanghelia după Ioan vorbește despre transformarea minunată a omului care presupune numai bunăvoință și atenție îndreptată spre iubirea lui Dumnezeu, spre Epifania și epifaniile Lui. Pentru a primi adevărul și viața veșnică, omul trebuie să înțeleagă „iubirea nebună a lui Dumnezeu” (Paul Evdokimov), iar aceasta este „nebunie” numai în sensul în care depășește logica utilitară, și nu în acela al „posedării” ca treaptă a inițierii în culturile primitive: „Și celor cîți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sînge, nici din poftă trupescă, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut, Și Cuvîntul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan, 1, 12-14). 

Inițierea creștină privilegiază Cuvântul: în calitate de corp mistic și act de evanghelizare a lumii, Cuvântul ca forță transformatoare a ființei umane. Valoarea cuvântului este recognoscibilă ca formă divină în chiar omul pe care îl modelează. Începând cu botezul, în timpul căruia Dumnezeu i se arată omului, inițierea creștină, „theosis”, se desăvârșește prin faptele credinței. Pentru cei botezați, inițierea nu se referă la penetrarea unei zone secrete, printr-un ritual obscur. Ceea ce este necesar pentru a trece de la un statut ontologic la altul, de la o condiție inferioară la una superioară, constă în învățarea, deprinderea condiției umane noi, în străduința de-a nu trăi la întâmplare, ci în realitate, atent la toate aparițiile și disparițiile care compun minunile acestei lumi în care suntem aruncați pentru a o căuta pe cealaltă.

Din perspectivă creștină sensul vieții este mântuirea de care se leagă și sensul morții, și anume acela al reînvierii. Credința în „viața inițiatică” și în „sensul morții” (nicio contradicție cu binomul „sensul vieții” – „moartea inițiatică”) face parte din structura restaurației creștine, prin așezarea imaginii lui Dumnezeu în om după modelul Celui ce a înviat din morți.