În dialogul „Republica” Platon opune concepției despre justiție a unui sofist, care o considera ca fiind întotdeauna favorabilă celor puternici, concepția lui Socrate, care spunea că justiția este mai mult decât atât. În fapt, sensul dialogului este unul implicit, subînțeles: Socrate transmite mai degrabă ideea că, CHIAR DACĂ justiția prea adeseori, în concret, este favorabilă celor puternici, totuși noi ar trebui să o prețuim ca fiind mai mult decât atât, ca fiind despre dreptate. Cu alte cuvinte, ne-ar spune neoconservatori de tip Leo Strauss, avem nevoie de mituri pentru a rezista ca societate. Avem nevoie de mitul justiției și al legii, altfel ne-am prăbuși în anarhie.

Un astfel de raționament este pus în criză serios de cazuri ca cele ale Sorinei. La ce bun să mai pretindem că oamenii decid pe bază de legi, pe bază de reguli și proceduri, când totul se reduce la a justifica un act de barbarie evidentă? Nu mai bine dăm jos această mască grețoasă și admitem că suntem prizonierii unor oameni și unor forțe care decid pe baza puterii pe care o au asupra vieților altora? Dacă vom justifica la nesfârșit toate aceste acțiuni pentru că „instanța nu putea decide altfel” că așa prevede legea, că „procurorul nu putea acționa altfel” pentru că trebuia să aplice o decizie a instanței și pentru că în fața legii se afla într-un caz de sechestrare de persoană, atunci vom ajunge să justificăm orice. Pentru că orice poate fi, la un moment dat, obiectul unei „inevitabile” decizii a instanței și orice poate face obiectul unei intervenții care, dat fiind decizia instanței și aparenta faptă contrară legii, este, nu-i așa, perfect legitimă.

La urma urmei, „în condițiile legii”, părinții își pot pierde foarte ușor copiii, pe viitor, dacă, de pildă, nu vor dori să-i lase la orele de educație sexuală. Va fi împotriva legii. Dacă vor ajunge în fața instanței, nu-i așa, ce să facă bieții judecători? Vor aplica legea, adică vor decide că părinții trebuie decăzuți din drepturile lor parentale. Va putea cineva să le reproșeze ceva? Și ce opțiune va avea procurorul sau cel care va executa silit decizia? Păi nu va trebui el, moral și legal, să scoată copilul din familia care-l supune la rele tratamente prin faptul că-l retrage de la școala unde se predă materia obligatorie de educație sexuală? Repet - toate acestea se vor întâmpla pentru că acelea vor fi „condițiile legii”. Pentru că poate și familia aceea care e contra educației sexuale va fi mai stângace, se va fi contrazis, se va fi încurcat în decizii și raționamente contorsionate, se va fi compromis în ochii „legii” și ai opiniei publice prin tot felul de comportamente și alegeri care nu dau bine.

În acest caz, eu nu pot și nu accept mitul justiției. Justiția e o curvă pusă în slujba celui care știe să o manevreze mai bine. Celui care știe să o controleze mai bine. Justiția este o chestiune de forță, de putere. Legea și procedura sunt doar acoperiri pentru acte de putere. Există și excepții, evident. Există oameni și în sistem. Aceștia există ca să confirme regula, iar regula nu are de-a face cu dreptatea. Sună anarhist ce spun? Da, mai bine anarhie decât tiranie. Mai bine să nu respect mitul legii și să resping moralitatea aceasta fabricată decât să contrazic dreptatea naturală.

Să ne gândim la cazul Sorinei din perspectiva dreptății naturale. Ea e crescută, cu tot ce implică creșterea unui copil (aici părinții știu despre ce vorbesc), timp de ani de zile, în cadrul unei familii. Factual, acea familie este familia ei. Cu mamă și tată și surori. Familia, cel puțin după ce se știe public, e funcțională. Asistenta maternală a fost considerată și formal, de către stat, până la episodul Sorinei, aptă să crească copii orfani. Nu sunt semne de disfuncționalitate, cel puțin nu majore. E integrată în comunitate. Fetița, de asemenea, e cunoscută în comunitate, merge la școală, are o viață normală. Această stare de fapt nu se află însă în concordanță cu starea de drept. Fetița, pe baza unei decizii într-o a doua instanță, din nefericire și ultima, ajunge să aparțină unei alte familii, cu care nu are absolut nicio legătură. Căreia i-a fost repartizată copila, potrivit spuselor părinților „legali”, prin calculator. Familia cea nouă, „legală”, nu ține cont de istoricul fetei și nici de relația acesteia cu familia reală. Ea vrea copila, deci apelează la toate pârghiile legale. Iar pârghiile legale și instituțiile statului deservesc familia „legală” apelând inclusiv la forță. În situația de drept, familia reală este decăzută din drepturi, ba chiar socotită ca sechestrare de persoane menținerea copilei. În situația de fapt, familia se comportă ca o familie - nu vrea să renunțe la un membru al ei. Nici măcar dacă asta o pune în pericol. Asistenta maternală își pierde atestatul de asistentă. Familia devine grav vinovată în fața legii. Sechestrarea se pedepsește aspru. Sunt deja declanșate o serie de proceduri împotriva ei. Și toate acestea pentru că nu au vrut să renunțe la Sorina. De partea cealaltă, familia „legală” nu riscă nimic. A câștigat totul. E drept, pe baza unei decizii a unei instanțe care a contrazis altă instanță. Și pentru că „în condițiile legii”, pe astfel de spețe și în civil nu există altă cale de recurs. Nu există o a treia instanță, așa cum este în alte cazuri (în penal).

Summum jus, summa injuria, spuneau fondatorii sistemului de drept actual. Iar profeții vedeau în coruperea judecății omenești unul din semnele cele mai rele ale coruperii societății. Păcat că înțelepciunea lor a pierit demult. Toma d'Aquino, mare teolog catolic, vorbea despre nesupunere civică atunci când legea omenească contrazice legea divină (și naturală). Cazul Sorinei este acel tip de caz care arata ce fel de contradicție gravă este între dreptatea naturală și justiția transformată în idol.