Cazul e deja cunoscut: doi homosexuali, Clabourne Hamilton și Adrian Coman, „căsătoriți” în Belgia, au cerut statului român să le recunoască statutul de „soți”. Acum se așteaptă decizia Curții Constituționale dacă se pot recunoaște în România căsătorii încheiate în străinătate între persoane de același sex.

„Întâmplător”, cazul apare exact când, după Senat, urmează ca și Camera Deputaților să se pronunțe asupra penibilului proiect al legii parteneriatului civil. Tot acum, Parlamentul trebuie să dea curs solicitării a 3 milioane de cetățeni români de a se organiza un Referendum pentru modificarea Constituției, în sensul precizării că o căsătorie se poate încheia doar „între un bărbat și o femeie”. Simplă coincidență? Nu mai cred demult în asemenea „coincidențe”.

Tot „întâmplător”, Hamilton e un homosexual negru (altminteri degajat, dezinvolt și chiar simpatic), fapt de natură să inducă în subconștientul colectiv suspiciunea implicită că la „discriminarea pe criterii sexuale” s-ar putea adăuga (horribile dictu) și cea rasială.

Dar nu vreau să comentez aici acest caz în sine, ci modul în care el e tratat în presa „prestitută” – cum numesc americanii presa corectă politic, cumpărată în scopul manipulării opiniei publice.
În acest sens, mă voi referi la un articol publicat în Adevărul pe 26 oct. 2016. E intitulat „Homosexualii și Biserica. Cu cine joacă arbitrul”  și e scris de Liviu Avram.

„Arbitrul” dintre tabăra homosexualistă și Biserică e desigur Curtea Constituțională a României. Spun „tabăra homosexualistă” și nu simplu „homosexuali” – cum în mod reducționist formulează dl. Avram – deoarece nu e vorba nicidecum doar de infima minoritate a celor stăpâniți efectiv de patimi homosexuale, ci de un grup mai numeros: întreaga tabără de intelectuali care, din motive diverse, promovează în cor ideologia freudo-marxistă (fie că sunt conștienți de fundamentele teoretice ale acestei ideologii marxist-culturale , fie că nu).
Domnul Liviu Avram afirmă din start că nu ar avea vreo opinie clar formată asupra subiectului. El se grăbește să declare că nu ar avea „patima unei anume opțiuni” de partea vreuneia din tabere, cu alte cuvinte pretinde că ar fi absolut imparțial.

În realitate, dl. Avram pleacă de la o evidentă concluzie preconcepută – în favoarea homosexualității și împotriva creștinismului – preconcepție în general girată de politica editorială a ziarului Adevărul.
Deși dl. Avram acuză Curtea Constituțională că ar fi recurs la un „sofism ieftin”, de fapt întreaga argumentație a d-lui Avram e cea care se bazează pe un sofism.
Mai exact, dl. Avram pretinde că, în actuala formulare din Constituție („Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți”), termenul „soți” ar „permite căsătoria între persoane de același sex”. Cu alte cuvinte, întrucât acest termen „nu neagă explicit” dreptul homosexualilor la căsătorie, el ar trebui interpretat în sens permisiv.
Este exact ceea ce inițiatorii modificării Constituției doresc să împiedice pe viitor.
De fapt, „sofismul ieftin” e la dl. Liviu Avram, nu la Curtea Constituțională. Când susține că textul actual al Constituției ar „permite căsătoria între persoane de același sex”, evident că dl. Avram folosește un raționament de tip sofist. Și iată de ce:

Pentru orice om de bună credință (cei ce citesc textul cu ochelarii de cal ai corectitudinii politice neo-marxiste nu pot intra în această categorie), Curtea Constituțională are perfectă dreptate când argumentează că, în România anului 1991, nimănui, inclusiv autorilor Constituției de atunci, nu îi trecea prin minte că prin „soți” s-ar putea înțelege altceva decât „bărbat și femeie”. România abia ieșise dintr-o izolare de jumătate de veac. Nimeni în România, absolut nimeni, nu era la curent cu noile tendințe corecte politic din Occident. De altfel, și în Occident „drepturile LGBT” erau încă o noțiune necunoscută, iar mișcarea homosexualistă abia începea să se facă auzită. Deci Curtea Constituțională afirmă corect că sensul cuvântului „soți”, în societatea românească a anului 1991, era cu certitudine cel tradițional, de „bărbat și femeie”. Interpretarea în acest sens de către CCR a intenției legiuitorului din 1991 e absolut legitimă.

În schimb, dl. Liviu Avram nu poate aduce absolut niciun argument care să dovedească că în 1991 ar fi existat în România măcar o singură persoană care ar fi înțeles acest termen în sensul de „doi bărbați”. Ca urmare, dl. Avram e aici sofistul ieftin, nu Curtea.

În plus, pe lângă eroarea de logică pe care o comite intenționat, dl. Avram mai încalcă și regula elementară a deontologiei jurnalistice, care îi pretinde obiectivitate. Articolul său nu e deloc imparțial, așa cum în mod fals susține, ci de o parțialitate flagrantă.

Scopul articolului este să aplice judecătorilor Curții Constituționale eticheta implicită de „bigoți”, pentru a induce în mintea cititorilor ideea că decizia Curții ar fi fost una eronată, părtinitoare, determinată de prejudecăți pro-Biserică.
De fapt, dl. Avram e cel care are o prejudecată clară: Anti-Biserică,Pro-gay. Ca cetățean dl. Avram e liber să aibă orice prejudecată dorește. Dar, ca jurnalist, el are obligația profesională de a lăsa la o parte propriile preconcepții și a reda obiectiv faptele. Ceea ce nu face. Dimpotrivă, dl. Avram scrie un articol menit să discrediteze o instituție a statului român, care aici din fericire a decis corect, și care chiar l-ar putea da în judecată pentru calomnie.
Dl. Avram își încheie articolul cu o propoziție pe cât de ironic-tendențioasă, pe atât de falsă: „Oastea Domnului s-a întărit cu încă 9 enoriași” (vezi Doamne – judecătorii Curții Constituționale).

Realitatea este că tabăra homosexualistă este cea care are în dl. Avram un devotat susținător, a cărui pretenție de „imparțialitate” este o stângaci-desenată ficțiune.

Iar credibilitatea publicației Adevărul nu are decât de suferit de pe urma unor asemenea articole tendențioase. Adevăratul arbitru-jucător în acest caz nu este Curtea Constituțională, ci ziarul Adevărul.