Vineri seară, când fetele bete se cărau una pe alta prin Lipscani, ca să aibă și televiziunile ce băga la știri, și când reporterii își ascuțeau creioanele pentru congresul PSD, iar cei de la #rezist aranjau eugeniile în coșuleț, vineri seară, când țara își tragea sufletul, între regulatele bătălii pentru sau împotriva justiției, și savura rația de „Românii au talent”, George Cușa se întorcea în pușcăriile comuniste. În Pitești, la Gherla, în Aiud, la Jilava, acolo unde a pătimit și s-a stins toată floarea acestei nații. 

La 92 de ani, fostul deținut politic s-a întors singur în celulă și-n trecut, printre cei care nu mai sunt. S-a întors doar în gând, acolo unde păstrează amintirea fiecărui zid, durerea fiecărui moment și chipul fiecărui coleg de celulă. 

Laboratorul ImunoMedica


„Ș-acuma, să-mi fac identitatea”, și-a început el povestirea. L-au arestat pentru prima oară în 1948. Era student în anul III. L-au acuzat de „uneltire” („activitate legionară” scrie la „descrierea pe scurt a faptului”, în fișa sa matricolă penală) și l-au condamnat la 4 ani de închisoare.  A fost închis la Jilava, în Spitalul Văcărești și la Gherla. A fost închis și la Pitești, acolo unde torționarii comuniști schilodeau sufletele, prin „reeducare”.

„Am fost singurul student care a plecat de la Pitești în 1950 trimis de Țurcanu, tartorul reeducării de la Pitești”, povestește George Cușa. „Ne pregăteam de Canal, plecau studenții la Canal, o parte. Treceai pe la Țurcanu mai întâi, care dădea avizul:  «ăsta pleacă», «ăsta nu pleacă». Țurcanu era tot coleg de-al nostru, din detenție, dar se înrolase într-o organizație intitulată «Organizația deținuților cu convingeri comuniste», dacă ați auzit dumneavoastră de așa ceva! S-a întâmplat. S-a întâmplat începând de la Suceava, și Țurcanu, care fusese condamnat 7 ani de detenție, în 1941 fusese FDC-ist (n.r. - membru în „Frățiile de Cruce”), s-a debarasat, s-a înscris în Partidul Comunist, a ajuns pe culmi înalte și a spus, la un moment dat, când a ajuns la Pitești: «un moldovean a înființat Mișcarea Legionară, un moldovean o va distruge». Eram la camera 10, alături de Țurcanu, de camera 11 corecție. M-a luat, mi-a tras două palme și mi-a spus: «tu nu pleci la Canal, tu pleci la Gherla, la machedonii tăi care au venit din Dobrogea, să-i tragi de limbă. Ești de acord?» «Da’ bineînțeles.» Robot. Trecusem prin masacrul, prin infernul bătăilor și nu puteam să mă opun, trebuia să mai trăiesc. Zic «da, mă duc», și-n duba cu care am plecat de la Pitești, în 1950, în ziua de 7 iunie, erau 150 de studenți. Cei din dubă nu știau că plecăm la Gherla, știau că plecăm la Canal. Pentru noi, Canalul era un fel de izbăvire, era libertatea noastră, indiferent ce o fi acolo, da’ scăpam de Pitești! Oriunde ar fi, numai să scăpăm de Pitești!”

Suntem vreo sută de oameni care-l ascultăm pe fostul deținut politic. Suntem acolo, aproape de el, dar în duba care-l poartă spre Gherla, el e singur. În 2018, la fel ca și atunci. Cu puțin mai multă durere acum, căci nemernicii care au distrus țara asta n-au fost băgați niciodată în vreo dubă. Numa’ Ficior și Vișinescu, în 30 de ani de la căderea comunismului într-o rână.  

În acea zi de vară din 1950, colegii din dubă erau bucuroși că merg la Canal. George Cușa le-a dezvăluit că destinația lor e Gherla. „S-a făcut liniște totală. «Da’ de unde știi tu?» «Mi-a spus domnu’ Țurcanu.» Țurcanu era domnul nostru de la Pitești. Și toată lumea a amuțit până am ajuns la Gherla, cetatea galbenă desfășurat pe trei nivele, unde am poposit exact în clipa când 68 de deținuți politici erau înșirați în curtea închisorii și trebuia să plece spre Timișoara. Era vorba despre cei care au fost împușcați în duba - fantomă. 68 de inși, dintre care 38 erau din Dobrogea. Și dintre care 4 erau de la mine din sat, și din cei 4, doi erau veri primari: unul era fratele lui Gogu Puiu, iar celălalt, văr cu Gogu Puiu. Doi armâni și doi români.”

E vineri seară, e un eveniment ce comemorează 100 de ani de la nașterea lui Gogu Puiu, liderul mișcării anticomuniste din Dobrogea. A murit luptând pentru România. A murit fără să apuce să-și vadă copilul, pentru că a pus mai presus de toate patria. E vineri seară. Și-n timp ce George Cușa, nepot al lui Gogu Puiu, povestește despre deținuții uciși din dubele - fantomă, zeci de români mor de ciudă că Zuckerberg le-a suspendat contul de facebook. Sunt alte vremuri. E alt popor, cu alte idealuri.

„Când au plecat din Gherla”, spune George Cușa despre dubele - fantomă, „s-au făcut niște demersuri, niște hârtii de însoțire către închisoarea Timișoara, în care directorul de la Gherla îl ruga pe cel de la Timișoara să-i trimită înapoi echipamentele cu care sunt înzestrați cei 68 de deținuți. Bineînțeles că n-au ajuns la Timișoara, în schimb au ajuns rufele, cămășile, bocancii și tot echipamentul, pentru că, spunea directorul de la Gherla, «vă rugăm, pentru că e în dotarea noastră și trebuie să avem în magazie echipamentul respectiv». Oamenii au fost undeva duși, nu se știe unde...”

Fiind insuficient „reeducat” după executarea pedepsei, George Cușa a  rămas în închisoare încă un an, fiind liberat abia în septembrie 1953. Deși, înainte de a fi arestat fusese student la două facultăți (Medicină Veterinară și Filosofie), s-a angajat ca strungar, pentru a putea supraviețui.  S-a căsătorit și a avut un copil. Avea 11 luni fetița, când el a fost arestat din nou și condamnat, tot pentru „uneltire”, la 21 de ani de închisoare.

A stat mai întâi la Jilava, iar apoi, în ianuarie 1959, a fost dus în Aiud. Acolo a visat cum zburau  îngerii în valuri peste curtea casei sale, și tot acolo a primit și primul pachet de acasă. „Ba, mai primisem unul...”, își amintește George Cușa. „Adică, trebuia să-l primesc. În 1950, la Pitești, când mi s-a dat voie să scriu pentru prima dată acasă că avem dreptul la un pachet de 3 kg și rufe. Cine credeți că a venit la Pitești?”, întreabă fostul deținut politic și oftează. „Mama, săraca, care nu știa carte. Dar n-au apucat să ne dea pachete, că-n ziua respectivă s-au tăiat pachetele... La timpul respectiv, încă mai puteam circula prin închisoare. Era o cameră, camera 1 , care dădea (n.r. - cu fereastra) chiar în curtea închisorii, și de acolo vedeam și noi lumea. Era zi de vorbitor. Că s-au făcut și vorbitoare la Pitești, până când a venit generalul Nicolschi și ne-a tăiat absolut tot. Și, când am stat în camera 1 și am văzut femeile venite la vorbitor, am recunoscut-o și pe maică’mea, care venise din Constanța la Pitești și... N-am întrebat-o niciodată, să n-o jignesc, «cum, mamă, ai fost în stare să vii la Pitești tu, care nu știi niciun pic de carte?». Da’ ea mi-a spus, săraca, cât a plâns atunci când a venit la Pitești: «ne-am rugat de directorul închisorii, „domnule director, dați-ne voie să dăm aceste pachete, din sărăcia noastră”. Nu și nu. Și ne-am întors», spunea maică’mea după ce eu am venit acasă, «ne-am întors și am lăsat pachetele așa, pe stradă, pentru că nu puteam să...”

Și se oprește fostul deținut politic. Nu poate să meargă cu gândul mai departe. În pachetul acela erau nu doar o bucată de brânză și una de slană, din toată sărăcia părinților, foști agricultori, era dragostea lor, era drumul zadarnic al mamei și toată disperarea ei. Cum să deschizi acel pachet, cum să înghiți vreun dumicat de-acolo? E vineri seară și, după 68 de ani, George Cușa încă n-a uitat de acel pachet; noi nici nu ni-l putem imagina, pe noi ne enervează că la mec mâncarea din tavă e de trei ori mai mică decât poza ei din reclame. 

 
„După 9 ani și jumătate, Aiud”, spune fostul deținut politic. „Am făcut prima scrisoare acasă, era o carte poștală, și eram sub stresul unui vis ciudat. Al unui vis ciudat care mi s-a împlinit (foarte multe mi s-au împlinit, de altfel). Cu două săptămâni de zile înainte, am avut un vis ciudat: un val de îngeri deasupra curții noastre din comuna Ferdinand (sau Kogălniceanu, cum îi spune astăzi). Roiau ca niște stoluri de păsări. Și, la un moment dat, au dispărut toate, și cinci au coborât în curte la noi și au luat-o pe fiică’mea. O lăsasem de 11 luni. Am scris acasă și le-am spus, bineînțeles, că m-a tulburat acest vis și știam... S-a întâmplat exact în clipa, în săptămâna respectivă, când într-adevăr fiica mea a fost luată. Dintr-o injecție greșită la dispensar, la vârsta de 4 ani și jumătate. Deci, astea sunt poveștile noastre de detenție...”

Și de viață. Și de identitate. „Ș-acuma, să-mi fac identitatea”, și-a început  George Cușa povestirea. DEX-ul spune că „identitate” înseamnă „ansamblu de date prin care se identifică o persoană”. 

„Continui cu identitatea mea”, spune George Cușa. „Eu sunt singurul din Dobrogea și dintre studenți care a stat în închisoare în celulă cu Petre Țuțea. Celula 258 de la Aiud, de la nivelul 3. Erau patru aristocrați: Petre Țuțea, părintele Sofian Boghiu, Nae Cojocaru din Vulturu, o legendă, și, în sfârșit, un oponent al nostru, Petre Pandrea, de la stânga stângistă, fiind cumnatul lui Lucrețiu Pătrășcanu. Eu am fost (n.r. - acolo) timp de 45 de zile. Petre Țutea avea o statură fermă și impunătoare, îmi părea rău că mă despart de dânsul. Zic «domnule profesor», că profesor îl numeam noi, «o să plec și eu.» «Peste cât o să pleci, iungăne? (n.r. - jungen înseamnă băiat în lb. germană)» «Păi», zic, «am 21 de ani de executat. Am mai făcut patru ani de zile înainte, 21 cu 4, 25 în total, un sfert de veac. Ce facem, domnule profesor? Cum vedeți dumneavoastră ieșirea noastră de aici, din temnița asta?» «Iungăne, ascultă la mine, noi n-o să facem prea multă închisoare. Simt eu ceva deosebit, pentru că se coace ceva. Nu este posibil să facem, suntem prea mulți, și ăia de dincolo poate fac niște presiuni.» Ce-a simțit Petre Țuțea a simțit foarte bine, pentru că începuse și la Aiud reeducarea. «E semn bun», zice Petre Țuțea. «E semn bun, ăștia ne pregătesc pe noi, să facă un fel de reeducare, să nu se zică, la un moment dat, că ăștia ne-au dat drumul, ci că ne-au dat drumul reeeducați.» Și cam așa a fost, în 1964 a apărut Decretul 411, și închisoarea Aiud, cu cele 312 celule, a rămas pustie. Iar gardienii noștri, care ne păzeau, stăteau rezemați de zidurile închisorii și plângeau, pentru că obiectul muncii dispăruse de la ei.”

George Cușa e singurul fost student din Dobrogea trecut prin închisorile comuniste care mai e printre noi. E singurul care participă, în fiecare an, la comemorarea de la Penitenciarul Pitești. „Sunt singurul care mai pot să mai vorbesc”, spune el. „Și particip, și mă duc încăpățânat, pentru că trebuie să fie cineva acolo. Adică, trebuie să fie o piesă autentică, care a trecut prin acel fenomen, experiment sau ce alte denumiri au dat diverși scriitori și istorici... Eu am avut șansa să supraviețuiesc și să vorbesc despre cei care nu mai sunt. Sunt singurul care mai vorbește astăzi, pentru că am capacitatea necesară, că mi-a dat Dumnezeu și voce, și puțin fler, așa, pentru că am rezistat celor două reeducări: cea de la Pitești, cu bătăi, și cea de la Aiud, cu presiuni psihice inimaginabile. Dar am trecut. Am trecut și sunt martorul acestor ani. Astăzi, vorbesc. Și vorbesc deschis pentru că trebuie, și am menirea și obligația morală să vorbesc despre cei care au fost și pe care încă îi ducem în mințile noastre, în fiecare zi.”

Asta înseamnă să ai identitate, și nu doar buletin. Am aflat-o într-o vineri seară când, neîncăpând pe ecranul niciunei televiziuni, în anul în care sărbătorim Centenarul și ne omagiem eroii, George Cușa s-a întors singur în pușcăriile comuniste, în Pitești, la Gherla, în Aiud, acolo unde a pătimit și unde s-a stins toată floarea acestei nații. S-a întors ca dintr-o datorie până la moarte pe care o are față de ei și față de patrie.