Sorina a fost răpită în numele binelui ei. Acum răpitorii ne livrează fotografii cu ea fericită.

Proștii de noi trebuie să înțelegem că fericirea a dat peste această fetiță romă crescută de o familie din amărâtul de sat Baia de Aramă din amărâta de regiune de sud Oltenia din amărâta de țară estică România. 

Și să tăcem pentru a nu deranja. Că, dacă nu tăcem, domnii deștepți și care știu legea o să aresteze familia care a crescut-o pe Sorina de la un an la opt ani, pentru răpire de minor.

Proștii de noi ar fi trebuit să citim nuvela lui Liviu Rebreanu „Proștii” și să învățăm ce avem de făcut când e vorba de domni mari - deh, America, care au 30.000 de dolari ca să investească într-o adopție.

În nuvelă, un țăran și fiul lui se scoală cu noaptea în cap să prindă trenul. Ajung la gară primii, când nimeni nu era ajuns, cu mult timp înainte de venirea trenului. Așteaptă, așteaptă.

Când vor să ia bilete prima dată:

„Un vardist coșcogea se răpști la el, aținându-le calea:

— Unde vă burdușiți, he? Nu puteți aștepta până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!...

Îl înșfăcă pe Nicolae scurt de guler și-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:

— Poftiți, domnule, poftiți înainte!...”

Când vor să ia bilete a doua oară:

„— Fă-ți bunătate, domnule, și ne dă două până la Salva, că ne lasă aici mașina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei, întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor.

— Gura, prostule! îl împunse șeful, morocănos, aruncându- i o privire cruntă și disprețuitoare, apoi închise repede ferestruica.”

A treia oară reușește să ia bilete:

„Două până la Salva, zise Nicolae pleoștit, numărând gologanii unsuroși pe tabla albă de marmoră.

— Altă dată să te înveți minte, mojicule, îi sâsâi șeful aruncându-i biletele.

— Iartă, domnule, iartă-ne și nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proști, păcatele noastre...

Pesemne, așa ne-a lăsat Dumnezeu, proști și necăjiți și nepricepuți, păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiți mai iertători, că sunteți oameni învățați și...

— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă și-mi vine rău când vă văd, izbucni șeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul și scuipă cu greață.”

Încearcă să se urce în tren, împreună cu o bătrână:

„Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului își luară seama și se întoarseră.

— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.

Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de țărani. Se cățără de clanță și o smuci cu putere, dar ușa nu îngădui. Și trenul șuieră prelung și începu a bubui și a fosăi.

— Urcați-vă, mă, urcați-vă! fulgeră din nou conductorul, bâțâind din mâini și din picioare.

Bătrânul se dădu repede jos și se azvârli la altă ușă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-și mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăță de după cap, îi trânti un pumn în ceafă și-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi și se uitau cu ochii sticloși de spaimă.

— Să vă sculați mai devreme, putregaiule, și să nu mocoșiți, fire-ați ai dracului să fiți, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.

Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiș și sângele îl prididi pe gură și pe nas. Și așa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera și-l durea mai strașnic ca rănile feței. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, își șterse sângele cu poala cămășii și aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceața zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoțite de-abia putură rosti oftând:

— Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!”

Textul nuvelei este aici.