Mărturisesc că am crezut, cu toată inima, până miercuri seară la ora la care am citit comunicatul Patriarhiei că vom putea merge, măcar puțin, la Slujba de Înviere. Undeva, încă mai cred. După ce am citit comunicatul, m-am tulburat tare, mi-a fost greu să mai găsesc liniștea. Este foarte greu să înțelegi cum cei pe care „Eu v-am ales pe voi din lume”, se gândesc acum la „imaginea” Bisericii în societate.

În aceste momente grele, este ușor să dai vina pe cineva. Pe ierarhi, pe Biserică, pe Patriarh. Dar înainte de a analiza puțin lucrurile, profit de moment să-l felicit pe Arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie, care s-a dovedit a fi, în ochii, mei un adevărat om al lui Dumnezeu. Vrednic este!

Revenind, multă lume îl atacă pe Patriarhul Daniel și ierarhia în general. Puteau să facă mai mult, se spune. Nu s-au luptat pentru noi, zic alții.

Afirm de la început: cred că Patriarhul s-a luptat pentru ca bisericile să fie deschise. Dar a făcut-o cu „armele” din dotare și ținând cont de realitate. Iar realitatea crudă, nealterată, este că Biserica nu (mai) are niciun fel de influență la cei care conduc țara.

Este o iluzie să credem că sunt „milioane” de români creștini, gata să înfrunte statul pentru Hristos. Nu e adevărat. Și asta s-a văzut până acum, prin prezența la slujbe (unde nu vin, săptămânal, nici 3% din cetățeni, deși bisericile sunt pline). Dar chiar și în condițiile astea, creștinii reprezintă un grup mare, poate cel mai mare, între toate grupurile sociale din această țară. Contează asta? Ar trebui că ni se spune că-i democrație, dar în realitate, acești creștini, noi, nu avem pârghiile de putere în această țară. NU mai avem niciuna, astfel încât, chiar dacă suntem (destul) de mulți, puterea își permite să ne ignore voința. 

Puterea în România este a celor care patronează hypermarketurile, a marilor industrii, a big pharma, a statelor străine, nu mai e niciun român pe-acolo. 

Să presupunem că Patriarhul ar fi bătut cu pumnul în masă în fața lui Arafat (care, apropo, voia închiderea TOTALĂ a bisericilor, pe model grecesc) și ar fi zis: „Noi mergem la Înviere, voi faceți ce vreți”. Ce s-ar fi întâmplat în secunda 2? Toată autoritatea de stat s-ar fi năpustit asupra ierarhilor și a patriarhului. În câteva zile, presa ar fi creat o bolgie mediatică(ce-a fost la referendum ar fi fost o joacă de copii), iar atmosfera ar fi fost propice pentru arestarea „răzvrătiților care pun în pericol sănătatea populației și siguranța națională”.

Ar fi urmat, imediat, apariția unei grupări „reformiste”, „responsabile” în Biserică, una care „ar fi înțeles momentul delicat al țării”, „nevoia de protejare a cetățenilor” și Patriarhul ar fi fost dat jos și înlocuit cu un om de paie al puterii. Sau poate credeți că dacă renunță acum Patriarhul, în locul lui vine vreun sfânt coborât din calendare? Exclus. Puterea ar numi, chiar prin forță (cine să protesteze? Cei care acceptă orice abuz în numele siguranței?) un om din zona „creștinilor caviar” girată de alde Paleologu, Papahagi și Baconschi. Nu vedeți cum Th. Paleologu&co tânjesc cu disperare să fie confirmați, aprobați, de progresiști? De cei mai oribili hulitori ale celor sfinte? De ce: pentru că știu unde se află puterea și vor să-și păstreze pozițiile.  

Nu zic că ceea ce se întâmplă acum este bine. Dimpotrivă. Sunt distrus sufletește când mă gândesc că sacrificiile făcute de zeci de mii de oameni între 18-22 martie, care au stat ca sfinții la slujbe pe asfalt, au îndurat cu stoicism și demnitate condițiile impuse de autorități, nu au fost de ajuns pentru ca să poată merge la Înviere. 

Dar toți acești oameni nu au contat pentru cei care au puterea. Cum știm asta? Simplu: să ne amintim de mesajul deputatului USR, Emanuel Ungureanu, față de Împărtășanie. N-a fost un mesaj oarecare, ci un ultim avertisment public (după cele trimise de Caramitru și de Berbeceanu, consilierul șefului MAI, Marcel Vela!), pentru Biserică: ori dați înapoi, ori vă închidem! Pentru că n-au găsit înghesuială, pentru că oamenii au respectat regulile impuse de stat, au schimbat legile în timpul jocului, pentru că altfel nu aveau un „casus belli”. Că Dumnezeu nu doarme e dovedit de faptul că nicăieri în țară n-a fost descoperit un focar de infecție originat de Împărtășanie, deși în acea săptămână s-au împărtășit mii de oameni. 

Așa se discută în zilele noastre. Așa se pune problema. Sunt, probabil, cele mai grele zile pentru credința ortodoxă pe aceste meleaguri, din ultimii 60-70 ani.De-aceea e nevoie de discernământ și de cumpănirea fiecărui cuvânt și gest al nostru. Nu e momentul acum să ne aruncăm în față greșelile care ne-au adus aici. Va fi timp și pentru asta. Să menționăm doar că asta ni se întâmplă în cea mai europeană perioadă a țării, înscriși ferm în civilizația Apuseană, așa cum zicea dl Baconschi.
 
Sunt convins că, după încheierea sau măcar domolirea isteriei cu coronavirusul, statul va cere și mai mult: va dori să schimbe modul în care ne împărtășim, în care participăm la slujbă sau venerăm sfintele moaște. Atunci va fi marele test al Bisericii noastre, atunci Patriarhul și ierarhii vor trebui să stea drepți și neclintiți și să spună, precum strămoșii lor: Pe aici nu se trece! Cu orice preț.
 
Altfel, va fi rău.