Ȋn sala de așteptare din halta Ciulnița miroase a bătrânețe. A haine veștede și a fum. De undeva se aude un „jingle bell” subțire, ca acelea cântate de cutiuțele muzicale în care au fost fursecuri pentru copii. Las bagajele pe jos, mă așez pe un scaun soios, închid ochii și încep să număr în gând. Am 40 de minute până-mi vine trenul spre București. Când „jingle bell”-ul se termină, începe un soi de teatru radiofonic. Recunosc vocile personajelor din „Ice Age”. Surdo-mutul acompaniază fiecare replică, gesticulând amplu și scoțând aerul pe gură, în pârțâituri sonore. Stă într-un colț al sălii de așteptare, în fața ferestrei, performând pentru un public invizibil adunat dincolo de geam. Trăiește fiecare „replică”, transfigurat, iar când reprezentanția încetează, scoate din geanta de umăr oameni de zăpadă și moși din plastic luminați pe dinăuntru de-un led și-i arată nimănui, la fereastră.

Eugen se oprește puțin, mijește ochii la surdo-mut, apoi îl lasă în plata Domnului. Eugen a stat lângă mine la casa de bilete, cât am întrebat „la ce linie vine București Nord”. Are pe mâna dreaptă un tatuaj cu cinci puncte, singur între patru pereți, și altul îi coboară pe grumaz, ilizibil din cauza fularului. Știu că-l cheamă Eugen și altcumva, numele întreg, pentru că scrie pe geamantul lui roșu. Cu marker negru și cu majuscule. Geamantanul lui are roți, iar când merge spre tren, toată suflarea ar putea să-l strige pe nume.

Ȋn halta din Ciulnița, câinii stau aliniați pe peron și privesc oamenii îmbuibați de sărbători care așteaptă trenul inter-regio de la linia 3. Adulmecă de la depărtare mirosul de cârnați și de sarmale din bagaje. Scena e mișcată de un bătrân care înaintează pe peron sprijinindu-se într-un cadru. Ȋncet, precum o figurină întoarsă cu cheița dintr-o cutie muzicală în care au fost fursecuri pentru copii. Ȋn urma lui, ca o umbră, vine un câine ce abia își mai mișcă picioarele din spate. Se oprește după fiecare metru, ca să se odihnească. La fel și bătrânul. Trenul inter-regio acoperă, ca o cortină, scena de pe peron.

Ajung acasă, obosită de căratul bagajelor. Ȋn ușa vecinilor stau două femei și încearcă să repare o încuietoare. Jumătate din tocul de lemn al ușii e smuls. Au nevoie de-un ciocan. Și de-un șurub. Las bagajele și aduc cutia cu scule. „Cine v-a spart ușa?”. „L-au găsit pe copilul meu mort în casă”, îmi spune femeia mai în vârstă. Ȋmi tremură mâna pe șurubelnița în cruce. „A făcut infarct, era singur. Au spart ușa. Era tânăr...” Nu mi-l aduc aminte. Ȋl auzeam uneori tușind, prin peretele subțire al blocului. O singură dată am vorbit cu el, când suna prelung la sonerie, fără ca nimeni să-i răspundă. Plecam din casă și, cum insistența lui mi s-a părut dubioasă, ca un Sherlock Holmes de duzină ce sunt, m-am întors de pe scări, apostrofându-l: „e evident că nu e nimeni acasă, de ce insistați?”. Credeam că e vreun hoț, verificând terenul înaintea unei spargeri. „Locuiesc aici”, mi-a răspuns el, calm. „Cred că nu mă aude soția, de la aspirator”.

Ușa e distrusă. Șurubul intră în lemn ca-n brânză. „E provizoriu”, îi spun bătrânei pentru care totul, începând de azi, e deja definitiv. Intru în casă și aprind ledul moș-crăciunului pe care surdo-mutul cu teatrul radiofonic mi l-a vândut în trenul spre București. 

Mi-e dor de acasă. Aici e Ialomița, într-un apus de Crăciun.